Adam Zagajewski, ”Citindu-l pe Miłosz – Leggendo Miłosz – Czytając Miłosza”

Adam Zagajewski, ”Citindu-l pe Miłosz – Leggendo Miłosz – Czytając Miłosza”

Vă citesc încă-o dată poemele, domnule,
opera unui bogat ce înțelege totul,
a unui sărac a cărui casă a fost furată,
a unui emigrant și-a unui singuratic.

Ele vor totdeauna să spună mai mult
decât se poate – deasupra poeziei, în sus,
în înalt, dar și în jos, acolo unde începe
tărâmul nostru, cu umilință și timiditate.

Ele vorbesc uneori, pe un astfel de ton
că – într-adevăr – cititorul
pentru o clipă crede
că fiece clipă e sărbătoare și-i sfântă,

că poezia aceea, – cum să o spun -,
face viața rotundă,
mai împlinită, mai mândră, fără rușinea
formulei perfecte.

Însă doar seara,
când cartea o pun deoparte,
revine obișnuita zarvă-a orașului –
unul tușește, ori plânge, ori poate blastemă.

-traducere de Catalina Franco-


Leggo di nuovo le sue poesie, signore,
opera di un riccone che aveva capito ogni cosa
e di un poveraccio cui era stata sottratta la casa,
di un emigrante e di un solitario.

Lei vuol sempre dire di più
di quanto si possa – al di sopra della poesia, verso l’alto,
verso l’altezza, ma anche verso il basso, lì dove
appena comincia il nostro territorio, umile e timido.

Lei parla a volte con un tale tono
che – davvero – il lettore
per un attimo crede
che ogni giorno sia sacro, di festa

e che la poesia – come esprimerlo? –
renda la vita più rotonda,
piena, fiera, senza la vergogna
della perfetta formula.

Soltanto a sera,
quando ripongo il libro
torna l’ordinario romorio della città –
qualcuno tossisce, piange, qualcuno bestemmia.

-traduzione di Marco Bruno-


Znów czytam Pańskie wiersze
spisane przez bogacza, który wszystko zrozumiał,
i przez biedaka, któremu zabrano dom,
przez emigranta i samotnika.

Pan zawsze chce powiedzieć więcej
niż można – ponad poezję, w górę, w stronę wysokości,
ale i w dół, tam gdzie dopiero się zaczyna
nasz region, pokornie i nieśmiało.

Pan mówi niekiedy takim tonem
że – naprawdę – czytelnik
przez chwilę wierzy,
że każdy dzień jest świętem

i że poezja, jakby to wyrazić,
sprawia, iż życie jest zaokrąglone,
pełne, dumne, nie wstydzące się
doskonałej formuły.

Dopiero wieczorem,
gdy odkładam książkę
wraca zwyczajny zgiełk miasta –
ktoś kaszle, płacze, ktoś złorzeczy.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s