Yves Bonnefoy, ”Timpul prezent”

250758_460151480664086_315333738_n

Yves Bonnefoy, ”Timpul prezent”

I

Uită-te!
Un fulger inundă cerul în seara asta din nou,
Ia pământul în mâinile-i, însă șovăie,
Aproape că-îngheață. Se crede

 

O frază, o semnătură, nu, se clatină,
Îl vedem cum cade, iluminând,
unul în bratele altuia,
Somn și moarte.
Fulgerul, o iluzie,
Fulgerul chiar.
O iluzie, forma
Desfășurându-se, visul
Ce-înlănțuie forma, și care va cădea
Cu ea, ruptă,
De sine însăși deposedată, la aceste granițe,
Aici, în noaptea noastră de aici,
În prezent.

 

Uită-te, vezi.
Uită-te, teologule,
Nu crezi că Dumnezeu
S-a săturat de a fi?

 

Îți închipui
Că el nu se poate sfârși, infinit cu sine
Fiind,
Dar tu știi că nici o jertfă, pe-altarele sale,
Nici măcar jertfa fiului,
Nu-i deșteaptă dorința.

 

De s-ar întoarce
Spre cel dormind alături de el,
Sufletul lumii,
De i-ar atinge brațul și șoldul gol,
Nu-l va trezi.

 

De-ar coborî
În grădinile-i, din terasă-n terasă,
Oprindu-se, uneori,
Ca animalele
Ce se opresc brusc
La un sunet sau umbră,

 

N-o să asculte
Furia cerului. Nici chiar
Strigătul disperării. Nici măcar
Urletul sacrificatului animal,
Nici măcar
Sunetele incerte ale fluierului
Unui cioban întârziat sub ultimul fag.
Dusu-s-au
Boul, măgarul
Și mielul rămas doar uimire.
Constelațiile, ni s-a spus,
C-ar fi strălucit în paiele-acelea.

 

Și vezi, acolo, e Venus
Peste Adonis aplecată murind. Și-n astă altă imagine,
Niobe, all tears. O văd pe Judita
Ridicându-se însângerată. O văd, în ploaia de aur, pe
Danae, cu păr răvășit. Prietenă, oare vezi
Că pictorul avea în mână
Doar trupuri ai căror ochi se închid? Îți ating
Umerii goi, oglindiți în penumbră,
Fost-ai tu aurul revărsat de un zeu?
Și te numești tu Ophelia,
Izbucnești în râs. Rochia ta se deschide,
Apa neagră te ia, curenții
Te duc. Te-apleci peste el,
Prințul nebun, dându-și deoparte părul
Lipit de sudoarea febrei, l-atingi,
Cu buzele i-atingi tâmplele. Apa repede
Cuvintele i le-acoperă, pe-ale tale le-împrăștie,
O, trădato,
Desdemona tu te numești?
Sălcii, o, sălcii …

 

Și îl numiți J. G. F.,
Ești tu ”îndepărtata-i Electra”,
Ascultă bine:
Boala și moartea cenușă fac
Din focuri ce pentru noi strălucit-au.
Și te numești …? Nici un nume
Ție, din toate timpurile
Și din toate țările, care-ai căzut,
Mâini legate la spate, gât rupt,
Voce batjocorită, gură
Plină deja de pământ. Nici nume,
Nici înviere, pentru tine, nu-s.
Și nici măcar cuvinte, nici măcar ale noastre,
Deoarece cuvintele se opresc
În fața a ceea ce-încearcă să spună,
Nu ar ști cum, n-ar putea să reînvie.

 

Și pe drum, asta ce-i?
Dintr-un copac a căzut, eu culeg,
Materialul lucește, îmi scot cuțitul,
Tai coaja,
Încerc să despart lemnul de fruct
Dar lama sare. Ceea ce este
Se refuză în vecii vecilor. Ar trebui să arunc
Migdala de coaja pătrunsă?

 

Grea,
Sub iluminările negrului cer,
Pagina-n carte. Vrem să-l ridicăm
De-ar fi doar un colț, spre-a vedea dincolo
În spațiul altor pagini. Dar fascicolul
Lor se face masă. Ea pare-a fi lipită
De-o apă de la capătul lumii. Turbă
Pentru nimic altceva decât un ultim foc? Ar trebui să credem
Că semnul care s-a prins de partea lucrurilor
Ca un fulger, și-a strălucit acolo,
Doar mâini unite-în zadar va fi fost,
Vise, fervoare-în nimic altceva decât vise,
Mumie-îmbrăcată pentru nimic, sub mantaua-i de piatră?

 

E întuneric. În camere
Sunt goale trupurile. Uneori o mișcare-
În nimic, neterminată,
Prinde un visător chinuit de-al sau vis. Voi atinge un umăr, un altul,
Cerând ochilor să se deschidă, să se lărgească,
Trupurilor să învie, cum am crezut
Că fost-a cândva? strigând,
Întoarce-te, Claude, întoarce-te dintre morți, Enzo, ?
Eu le strig numele, nimeni nu se trezește.

 

Și dacă ne-am amesteca cuvintele
Unele cu altele! Ele nu se separă.
Dorm oare
Unul în bratele altuia? Nimic nu pare-
A se zbate-n artera pe care-o ating
În adâncitura umerilor. Mă gândesc la ziua
Când, în uimirea
Cerului și pământului apropiindu-se
Unul de altul, confundându-se,
Devenind orizontul, calea apoi,
Lemnul frecat de lemn s-o face flacără.
Iar uneori dintre noi unul tresare, se întoarce
Pe perna-i, ochii
Își urmează himera din nou. Dar oglinda
Ce lângă el dormea nu se trezește.
Reflectă oare chiparosul, stelele,
Frumosul chip de femeie-adormită
Pe căldura brațului său întors,
Nu, de pe perete de-o iau
Și-o apropii de lucrurile zilei aceleia,
Ceea ce țin e-o fărâmă de cărbune doar,
Oglindirile-i răscolesc numai noapte.

 

II

 

Am luat fructele, desfac migdala.
În cuvânt
Repedea plutire a norului.
Amăgire
Vatra ce noaptea clar lumina, ți-aduci aminte,
În casa pe care-am iubit-o.
Lemnele-acelea,
Cocoloașele de hârtie, vătraiul acela,
Flacăra neașteptată, aproape fulger,
Un vis, ca și noi?

 

Și amintește-ți
De câinele otrăvit! Zgâriase cu urletu-i
Cerul, pământul. Prietenă,
Mai ieri parcă
Ne duceam acolo, la bariere,
Prin găurile unde strălucea apa în iarbă.
Ca mai ieri treceam pe
Lângă hambarul gol. O cucuvea
De sub acoperiș zboru-și lua. Îi strig numele,
Nimic nu mișcă pe peretele străluminat de lună.
Nici ochi de-animal speriat nu e.
Amăgire migdalul și florile-i toate
Incendii sunt printre atâtea stele.
Vis, fum,
Cerul acela al nopții, al atâtor ciorchine?
Mielul? Nimic altceva vreodată
Decât cuțitul și sângele. Prăpastia noastră,
Nimic decât sunetul apei crescând uneori
Aproape încetând apoi.

 

Nimeni
În zgomotul torentului. În lumină
Nimeni. Omul
De-acolo, cu creier de aur,
Strecurându-se pe trotuar, cu degetele-i sângerate
Pe rafturile spiritului crispate,
Ce oferea buchetul? Eu vreau florile-acelea,
Să le scot din hârtia care le-acoperă,
Din pagina roșie, pentru că văd
În darul ce l-au făcut, murind deja,
Abisurile cerului și-ale pământului,
Imagini de forme din nori
Și de corole, bărbatul, femeia,
Darul a cărui culoare încă vie-mi părea,
Dar totul e în canal,
Ofranda negată fu refuzată,
Doar al insensibilului vreasc,
Aduna-voi, mirosul înțepător, fad?
Roze, roze? Există
Doar roze rupte, nici o roză în sine,
Nici o corolă nu-i spre-a susține o lume.

III
Și totuși, pot spune
Cuvântul cucuvea sau cuvântul smalț sau cuvântul cer
Sau cuvântul speranță,
Iar aici, ochii-înălțând, văd copacii
Îmbrățișând soarele serii pe drum.
E un foc de-o mare blândețe, jaru-i limpede
Transformă-n lumină frunzișu-i,

 

Aici pajiștea, acolo vârfurile,
Mâinile lor se întâlnesc, trupurile li se caută
Cu-atât de tăcute dovezi,
Încât frumusețea lor trebuie spusă.
Mă uit la copacii aceștia o oră întreagă,
Și e ceva vizibil fiindcă chiar
Vizibilitatea se face aur curat
Când, totuși, în jur, cade noaptea
Ascult un cuvânt, caut să văd ce spune,
Și mi se pare, irepresibil,
Că lucrul acesta prinde culoare din nou, că ochi
Se deschid iar, uimiți,
În visul de piatră al spiritului.
Sunt cuvintele purtătoare mai mult decât noi?
Știu ele mai mult decât noi, caută –
La marginea apei din adânc de somn, apa
Neagră, dar și rapid respinsă, –
Vadul unei lumini? Și oare
Are ea sens, pe o cale complet diferită,
Desigur, alta decât speranța abia de ieri?
Ascult un cuvânt, l-apropii de altul,
Se trezesc visătorul și visătoarea
Într-un soare puțin, mâinile li se ating,
Este oare numai dorință,
Același vis de schimbare a chipului?
Fulgerul care în van străpunge cerul de-aici?

 

Dar veridică e pictarea peisajului,
Veridică-i floarea
De la prăpastie, la deșert,
Veridică vocea ce a numit
În exterminatoare cuvinte, pe culmile triste.
Și vezi-i, pe drum,
Pe cei doi depărtându-se.
Se opresc brusc,
Se-ntorc unul spre altul,
Se înfruntă.
Se insultă, vor să se sfâșie, din neliniștea
De-a fi doar iluzia a ceea ce știu?
Dar nu, ei par să se uite la cerul de seară,
Unde un soare copil apare, cu capu-i imens
Deja sus pe orizontul bătrân.
Și-i adevărat că copacii, pe care eu i-am văzut
Devenind incandescență, continuă,
Deloc departe de ei, să fie raza aceea
Nu știm de unde venită, ce nu dispare
Decât rafinând, în momentul său ultim,
Boabele unui aur parcă fără materie.

 

Priviți-mă,
Spune cel ce urcă în ei din limbaj,
Uitați cine sunteți astfel încât să fiu eu,
Faceți din mine ce-încerc să fiu eu,
Renunțați la visul vostru pentru al meu,
Iubiți-mă, dați-mi formă, chip din
Mâinile voastre de umbră și de lumină. Cerul de seară
O roză-i poate/. Roza ce va veni
Prin truda voastră de grădinari în nori,
Roză de arbori, de fluvii, de căi,
De paturi nestrânse, de mâini simple, ce caută
Alte mâini, în orb. Roză a cuvintelor
Unul altuia spuse, nimic încă,
Doar freamătul palmei, al degetelor.
Cerul se schimbă. Roză fără motiv
Sunteți voi, în grădinile culorii sale.
Priviți, ascultați! Orice cuvânt
Are în adâncu-i o muzică,
Fonemul este corolă, vocea este ființă
Ce poate-a-înflori chiar și-n ceea ce nu e.

 

Și târziu, milă având,
Imagini. Vezi pe Danae
De pe perna-i cum se ridică, știind totuși
Că zeul e iluzoriu. Și că Ofelia
Ia în ochii ei cerul, pământul,
Ca o certitudine, deși îneacă
Focul lor dublu în noaptea-i totală.
În fața noastră, prieteni, e seara
Sau un fel de zori, fără formă? Soare,
Totuși, în adâncul acestor culmi roșii.

Te uiți la cer
Prin fereastra deschisă, copil
Al acestui secol epuizat. Lumea,
Acoperișurile de tablă gri, fumurile,
Pagina asta pătată, ruptă? Nu, cuvintele tale
Refuză să se șteargă din univers,
Din acest neant ele vor dealuri să facă,
Văi, drumuri. Nu-i decât piatră
Și zăpadă pe munții aceștia, nu, pe culmea
Unuia, nu prea mare,
Inundă o pajiște. Și-o pace adâncă
Îmi pare, văzută de aici,
Trecerea umbrei peste smaraldul
Din iarba lui necuprinsă. Mai jos râul
Adunând, luminând. Ști-vei
Să speri că evidența are un sens,
Că va fi întărită în cuvântul tău,
Că va fi-va magnetul ce-o să reia
Spiritul disperării, te vei gândi
Că este doar în imagine, dar că e
Suficiență misterioasă, într-atât cât
Neantul să nu accepte lumina
Indiferentă, necreată, prin gesturi
În contururi, în mișcări, în râsul
Adâncului din vocea-i tragică ce se-alătură
Altora din umbrele-acestea? Poate nu.
Cerul se-întunecă brusc, fulgerul cade.

 

Dar te întorci
În odaia ta cu chirie din suburbie,
E mică, dar pereții îi sunt albi aproape,
Și ai pus, în această zi de-început,
Pe Diana și pe tovarășii ei, de Vermeer,
O fotografie simplă, dar în schimb
Atât de blândă, cu mâini așa pure
Că aceste puține figuri se despart
De griul și negrul culorii absente
Cum nici chiar soarele, ci mai bine, mai mult.
Un vis e minciună. Dar a visa, nu.
Care sunt visele tale?
Fie visele tale
Doi luptători, unul mascat, dar uneori
Bogat în fața-i descoperită.
Privești seara trăind. Cerul, pământul
Goale, alungite pe patul comun.
Și el, numai nori,
Peste ea se apleacă, ia în mâini
Fața ei respectată.
Dumnezeu? Nu, mai bine ca asta. Vocea
Care se-alătură, fără suflare, în fața alteia
Și răzătoare-și dorește dorința,
Nerăbdătoare a da mai mult decât a lua.
Nu vei mai gândi, și-n seara asta,
Ce-ar putea deveni un singur răsuflet,
Materia, mintea? Că din îmbrățișarea lor
Liniștită, slăbită,
Culoare, aur ar fi să cadă,
Așchii de sticlă, mânjite-n noroi,
Dar strălucind, în iarbă?

Și moartea, ca de obicei? Și a nu fi fost
Decât o imagine fiecare celuilalt, ațâțând
O vatră în nimic decât doar în amintirile noastre, da, asta e,
Dar amintește-ți de-ale
Copilăriei pajiști: de pașii tăi
Ca să te-întinzi spre-a privi cerul
Atât de greu de prea multe semne, dar care-aducea
În tine, imensă, bunăvoința,
Căldura blândă din nopți de vară.
Timp prezent, nu renunța,
Ia-ți înapoi cuvântul din rătăcitoarele mâini ale fulgerului,
Ascultă-l cum din nimic cuvântează,
Îndrăznește
Chiar și-n încrederea că nu dovedește nimic,
Lasă-ne drept legământ să nu sfârșim în deznădejde.

-traducere de Catalina Franco-

__________________________________

”L’heure présente”
I

Regarde!
Un éclair envahit le ciel, ce soir encore,
Il prend la terre dans ses mains, mais il hésite,
Presque il s’immobilise. S’est-il cru

Une phrase, une signature, non, il chancelle,
Nous le voyons qui tombe, illuminant,
Dans les bras l’un de l’autre,
Sommeil et mort.

L’éclair, une illusion,
Meme l’éclair.

Une illusion, la forme
Qui se déploie, un reve
Qui enlace la forme, et va tomber
Avec elle, brisée,
Dépossédée de soi, a ces confins,
La-bas, de notre nuit d’ici,
L’heure présente.

Regarde, vois.

Regarde, théologien,
Ne crois-tu pas que Dieu
Se soit lassé d’etre?

Tu imagines
Qu’il ne peut en finir, étant infini,
Avec soi
Mais tu sais qu’aucun sacrifice, a ses autels,
Ni meme le sacrifice de son fils,
N’éveille plus son désir.

Se tourne-t-il
Vers celle qui dormait aupres de lui,
L’âme du monde,
Touchera-t-il son bras, sa hanche nue,
Il ne la réveillera pas.

Descendra-t-il
Dans ses jardins, de terrasse en terrasse,
S’arretant, quelquefois,
Comme ces betes
Qui s’immobilisent d’un coup
Pour un bruit, une ombre,

Il n’écoutera pas
Le bruissement du ciel. Ni davantage
Le cri du désespoir. Pas meme
Le hurlement de la bete égorgée,
Pas meme
Les notes hésitantes du pipeau
D’un berger attardé sous le dernier hetre.

Se sont évaporés
Le bouf et l’âne
Et cet agneau qui n’est qu’étonnement.
Les constellations, nous disait-on,
Auraient étincelé dans cette paille.

Et vois, la, c’est Vénus
Penchée sur Adonis mourant. Et cette autre image,
C’est Niobé, all tears. Je vois Judith
Se redresser, sanglante. Je vois, dans la pluie d’or,
Danaé, ses cheveux épars. Mon amie, est-ce voir
Quand le peintre n’a eu entre ses mains
Que des corps dont les yeux se ferment? Je vous touche,
Épaules nues, reflets dans la pénombre,
Futes-vous l’or que répandait un dieu?

Et te nommes-tu Ophélie,
Tu éclates de rire. Ta robe s’ouvre,
L’eau noire te pénetre, des courants
T’emportent. Tu te penches sur lui,
Le prince fou, écartant ses cheveux
Que colle la sueur de sa fievre, tu touches
Ses tempes de tes levres. L’eau rapide
Couvre ses quelques mots, disperse les tiens,
Ô trahie,
Te nommes-tu Desdémone?
Willows, willows…

Et te nomme-t-il J. G. F.,
Es-tu «son Électre lointaine»,
Écoute bien:
La maladie et la mort font des cendres
De tout le feu qui pour nous flamboya.

Et te nommes-tu…? Pas de nom
Pour toi, de tous les temps
Et de tous les pays, qui tombes,
Mains liées dans le dos, nuque brisée,
Voix bafouée, la bouche
Déja pleine de terre. Pas de nom,
Pas de résurrection pour toi non plus.
Et pas meme de mots, pas meme les nôtres,
Puisque les mots se cabrent
Devant ce que celui qui cherche a dire
Ne saurait éprouver, ne peut revivre.

Et qu’est-ce que cela, sur le chemin?
C’est tombé d’un des arbres, je ramasse,
La matiere est luisante, j’ai mon couteau,
Je déchire la bogue,
Je tente d’entamer le bois du fruit
Mais la lame dérape. Ce qui est
A jamais se refuse. Dois-je jeter
L’amande impénétrée avec la bogue?

Lourde
Sous ses enluminures de ciel noir,
La page dans le livre. On veut en soulever
Ne serait-ce qu’un angle, voir au-dela
Dans l’espace des autres pages. Mais la liasse
De ces autres fait masse. Elle semble collée
Par une eau de la fin du monde. De la tourbe
Pour rien qu’un dernier feu? Devons-nous croire
Que le signe qui prit au flanc des choses
Comme un éclair, et y étincela,
N’aura été que mains jointes en vain,
Reves, enfievrement de rien que des reves,
Momie parée pour rien, sous sa chape de pierre?

Il fait nuit. Dans les chambres
Les corps sont nus. Parfois un mouvement
Pour rien, inachevé,
Prend un dormeur que tourmente son reve.
Vais-je toucher cette épaule, cette autre,
Solliciter que des yeux s’ouvrent, s’élargissent,
Que des corps ressuscitent, comme on a cru
Que ce fut, une fois? Crier,
Reviens, Claude, reviens, Enzo, d’entre les morts?
Je crie des noms, personne ne se réveille.

Et si melés nos mots
Les uns aux autres! Ils ne se séparent pas.
Dorment-ils
Dans les bras l’un de l’autre? Rien ne semble
Battre dans cette artere que je touche
Au creux de leur épaule. Je pense au jour
Ou, dans l’étonnement
Du ciel et de la terre s’approchant
L’un de l’autre, se confondant,
Devenant l’horizon puis le chemin,
Bois contre bois frotté se fit la flamme.

Et parfois l’un de nous tressaille, se retourne
Sur sa couche, il reprend
Ses yeux a sa chimere. Mais le miroir
Qui dormait pres de lui ne s’éveille pas.
Reflete-t-il le cypres, les étoiles,
Le beau visage de la jeune femme endormie
Sur la chaleur de son bras replié,
Non, si je le détache de la cloison
Et l’approche des choses du jour qui point,
Ce que je tiens, c’est un morceau de houille,
Les reflets n’y remuent que de la nuit.
II

J’ai ramassé le fruit, j’ouvre l’amande.
Dans la parole
La dérive rapide de la nuée.

Illusion,
L’âtre qui brulait clair le soir, te souviens-tu,
Dans la maison que nous avons aimée.
Ce petit bois,
Ces boules du papier froissé, ce pique-feu,
Cette flamme soudaine, presque un éclair,
Un reve, comme nous?

Et souviens-toi
Du chien empoisonné! Il griffait de ses cris
Le ciel, la terre. Mon amie,
Hier encore
Nous allions jusqu’a ces barrieres, la-bas,
Par ces creux ou de l’eau brille dans l’herbe.

Hier, nous passions
Pres de la grange vide. Une cheveche
S’envolait de dessous le toit. Je crie son nom,
Mais rien ne bouge sur ce mur que lune éclaire.
Pas d’yeux de bete effrayée.

Illusion l’amandier, toutes ses fleurs
Comme des feux parmi d’autres étoiles.
Reve, fumée,
Ce ciel des nuits d’alors, de tant de grappes?
L’agneau? Rien qu’a jamais
Le couteau et le sang. Notre ravin,
Rien que le bruit d’une eau qui croît parfois
Puis presque cesse.

Personne
Dans le bruit du torrent. Personne
Dans la lumiere. L’homme
La-bas, a la cervelle d’or,
Qui titube sur le trottoir, ses doigts sanglants
Crispés sur des raclures de l’esprit,
Qu’offrait-il, quel bouquet? Je veux ces fleurs,
Les dégager du papier qui les couvre,
Cette page rougie, car j’aperçois,
Dans le don qu’il faisait, déja mourant,
Les abîmes du ciel et de la terre,
Les images que forment les nuées
Et des corolles, l’homme, la femme,
Dont la couleur me semble restée vive,
Mais tout cela, c’est dans le caniveau,
Il a jeté l’offrande refusée,
Ne vais-je ramasser que du flétri,
De l’insensé, une odeur âcre, fade?
Roses, roses? N’existent
Que roses déchirées, pas de rose en soi,
Pas de corolle a soutenir un monde.
III

Et pourtant, je puis dire
Le mot cheveche ou le mot safre ou le mot ciel
Ou le mot espérance,
Et voici que, levant les yeux, je vois ces arbres
Qu’embrase sur la route un soleil du soir.
C’est un feu de grande douceur, ses braises claires
Ont transmuté le feuillage en lumiere,
Et ici, c’est le pré, la-bas des cimes,
Et leurs mains se rejoignent, leurs corps se cherchent
Avec cette évidence, silencieuse,
Qu’il faut bien que l’on nomme de la beauté.
Je regarde ces arbres tout une heure,
Est-ce la du visible, a peine, puisque
La visibilité se fait or pur
Alors pourtant qu’alentour la nuit tombe.
J’écoute un mot, je cherche a voir ce qu’il désigne,
Et il me semble, irrépressiblement,
Que cette chose se recolore, que des yeux
Se rouvrent, étonnés,
Dans le reve de pierre de l’esprit.
Les mots sont-ils porteurs de plus que nous,
En savent-ils plus que nous, cherchent-ils
Au bord d’une eau du fond de notre sommeil,
Noire autant que rapide, refusée,
Le gué d’une lumiere? Et celle-ci
A-t-elle sens, sur une voie tout autre,
Certes, que l’espérance d’hier encore?
J’écoute un mot, le rapproche d’un autre,
Ce dormeur et cette dormeuse se réveillent
Dans un peu de soleil, leurs mains se touchent,
Est-ce que ce n’est la que du désir,
Le meme reve a changer de visage?
L’éclair qui troue en vain le ciel d’ici?

Mais véridique est la peinture de paysage,
Véridique la fleur
Du genet, au désert,
Véridique la voix qui l’a nommée
Dans nos mots exterminateurs, sur des pentes tristes.
Et vois, sur le chemin,
Ces deux-la qui s’éloignent.
Ils s’arretent, soudain,
Se tournent l’un vers l’autre. S’affrontent-ils,
S’insultent-ils, vont-ils s’entre-déchirer, par angoisse
D’etre l’illusion qu’ils se savent etre?
Mais non, ils semblent regarder le ciel du soir,
Ou un soleil enfant paraît, sa tete immense
Haute déja sur le vieil horizon.

Et c’est vrai que les arbres que j’ai vu
Se faire incandescence continuent
Guere loin d’eux, a etre ce rayon
D’on ne sait d’ou venu, qui ne s’efface
Qu’en affinant, de son dernier instant,
Les grains d’un or qu’on dirait sans matiere.

Regardez-moi,
Dit ce qui monte en eux du fond du langage,
Oubliez qui vous etes pour que je sois,
Faites de moi ce que je cherche a etre,
Renoncez votre reve pour le mien,
Aimez-moi, donnez-moi forme, visage
De vos mains d’ombre et de lumiere. Le ciel du soir
Est, peut-etre, une rose. Rose a venir
Par vos travaux d’horticulteurs dans les nuées,
Rose d’arbres, de fleuves, de chemins,
De lits défaits, de mains simples, cherchant
D’autres mains, a l’aveugle. Rose des mots
Qu’une dit a une autre, par rien encore
Que le frémissement de la paume, des doigts.
Le ciel change. La rose sans pourquoi,
C’est vous, dans les jardins de sa couleur.
Regardez, écoutez! Le moindre mot
A dans sa profondeur une musique,
Le phoneme est corolle, la voix, c’est l’etre
Qui peut fleurir, dans meme ce qui n’est pas.

Et tard, ayant pitié
Des images. Voyez que Danaé
Se dresse sur sa couche, meme sachant
Qu’illusoire est le dieu. Et qu’Ophélie
Emporte dans ses yeux le ciel, la terre,
Comme une certitude, bien que se noie
Leur double feu dans sa totale nuit.
Devant nous, mes amis, est-ce le soir
Ou une sorte d’aube, informe? Du soleil
Tout de meme, au profond de ces glaires rouges.

Tu regardes le ciel
Par la fenetre ouverte, enfant
De ce siecle appauvri. Le monde,
Ces toits de tôle grise, ces fumées,
Cette page souillée, déchirée? Non, tes mots
Refusent de s’effacer de l’univers,
De ce néant ils veulent faire des collines,
Des vallées, des chemins. N’est-ce que pierre
Et neiges ces montagnes, non, au sommet
De l’une, pas trop haute,
S’évase une prairie. Et de grande paix
Te semble, vu d’ici,
Le passage de l’ombre sur l’émeraude
De son herbe sans fin. Plus bas le fleuve
Rassemblant, éclairant. Vas-tu savoir
Espérer que cette évidence a quelque sens,
Qu’elle s’affermira dans ta parole,
Qu’elle sera l’aimant qui reprendra
L’esprit au désespoir, vas-tu penser
Qu’il n’est de l’etre qu’en image mais que c’est la
Suffisance mystérieuse, pour autant
Que ce néant consente a la lumiere
Indifférente, incréée, par des gestes
De ses contours, des mouvements, du rire
Au profond de sa voix tragique se portant
Vers d’autres de ces ombres? Peut-etre non.
Le ciel noircit d’un coup, la foudre tombe.

Mais tu te tournes
Vers ta chambre louée dans cette banlieue,
Elle est petite, mais ses murs sont presque blancs,
Et tu y as placé, en ce premier jour,
La Diane et ses compagnes, de Vermeer,
Une simple photographie mais d’un échange
De si grande douceur, a mains si pures
Que ces quelques figures se détachent
Du gris et noir de la couleur absente
Comme non le soleil mais mieux et plus.
Un reve, c’est mensonge. Mais rever, non.
Que se fassent tes reves
Deux combattants, l’un masqué, mais parfois
Riche de son visage découvert.
Tu regardes vivre le soir. Le ciel, la terre
Nus, allongés sur leur couche commune.
Et lui, rien que nuées,
Il se penche sur elle, prend dans ses mains
Sa face respectée.
Dieu? Non, mieux que cela. La voix
Qui se porte, essoufflée, au-devant d’une autre
Et riante désire son désir,
Anxieuse de donner plus que de prendre.
Ne vas-tu pas penser, ce soir encore,
Que puissent devenir un meme souffle,
La matiere, l’esprit? Que de leur étreinte
Apaisée, desserrée,
De la couleur, de l’or retomberait,
Quelque débris de verre, taché de boue,
Mais a briller, dans l’herbe?

Et la mort, comme d’habitude? Et n’avoir été
Qu’une image chacun pour l’autre, tisonnant
Un âtre, dans rien que nos mémoires, oui, je veux bien,
Mais souviens-toi
Des prairies de l’enfance: de tes pas
Pour t’allonger a regarder le ciel
Si lourd, de tant de signes, mais se faisant
Immensément en toi cette bienveillance,
Les éclairs de chaleur des nuits d’été.
Heure présente, ne renonce pas,
Reprends tes mots des mains errantes de la foudre,
Écoute-les faire du rien parole,
Risque-toi
Dans meme la confiance que rien ne prouve,

Legue-nous de ne pas mourir désespérés.