Yves Bonnefoy, ”Casa natală” – ”La maison natale”

 

 

 

13321928_616090905214470_3639742477982492382_n

Yves Bonnefoy, ”Casa natală” – ”La maison natale”

I
Mă trezeam, eram la casa natală,

Spuma lovea în stâncă,

Nici o pasăre, numai vântul valul să-l ducă și să-l aducă

Mireasmă de cer de jur împrejur

Cenușă, ca și cum dealurile foc ar fi-ascuns

Care altundeva istovea universul.

Am intrat în verandă, masa era așezată,

Apa lovea picioarele mesei, bufetul.

Trebuia totuși să intre, ea, cea fără de chip

Cum aș fi vrut să știu cine scutură ușa

De la coridor, pe partea întunecată a scării, zadarnic însă,

Atât de sus ajunsese deja apa în sală.

Am întors mânerul, el rezista

Deslușeam deja zvonuri în partea cealaltă,

Râsetele copiilor în iarba înaltă.

Jocurile altora, de-a pururea alții, în bucuria lor.

II

Mă trezeam, era casa natală,

Ploua încetișor în toate odăile,

Am trecut de la una la alta, uitându-mă

La apa ce strălucea pe oglinzile

Adunate de peste tot, unele sparte sau chiar

Aruncate între mobilier și pereți.

Din oglindirea lor uneori câte-un chip

Ieșea, râzând, cu o dulceață

Mai mare și altfel decât e în lume.

Și-am atins, ezitând, în imagine

Șuvițele împrăștiate ale zeiței,

Văzut-am sub vălul apei

Fruntea-i tristă, distrasă ca de fetiță.

Uimire între a fi și a nu fi,

Mână ezitând să atingă aburul,

Am ascultat apoi depărtându-se rasul

Pe coridoarele casei abandonate.

Aici, nimic altceva decât avuția visului,

Mâna întinsă care nu trece

Apa rapidă, unde se pierde amintirea.
III

Mă trezeam, era casa natală,

Era noapte, copacii se înghesuiau din toate părțile

în jurul ușii noastre,

Eram singur în pragul vântului rece,

Dar nu, nu de tot singur, fiindcă două ființe mari

Își vorbeau pe deasupra-mi, prin mine.

Una, în spate, o bătrână, rea, cocoșată,

Cealaltă afară ca o lampă de dreaptă,

Frumoasă, ținând paharul ce i se oferea,

Bând lacomă, nerăbdătoare.

Voiam să-mi bat joc, cu siguranță nu,

Mai degrabă să rostesc un strigăt de dragoste

Dar cu ciudățenia disperării,

Iar otrava fu peste tot în membrele mele,

Batjocorită Ceres îl distrugea pe cel ce-o iubise.

Astfel vorbește azi viața în viață zidită.

IV

O altă dată.

Era întuneric încă. Aluneca apă

-N tăcere pe țărâna neagră,

Și știam că n-o să am nimic de făcut

Decât să-mi amintesc, și am râs,

M-am aplecat, am luat din noroi

Un braț de ramuri și frunze,

Am ridicat grămada, care aluneca

Din brațele-mi strânse la piept,

Ce-o să faci cu lemnele astea, de unde,

cu zgomotul culorii în ele, atâta absență urca,

N-avea importanță, mergeam grăbit, căutând

Cel puțin un hangar, pentru încărcătura asta

De ramuri, peste tot plină de

Unghiuri, de ascuțimi, de vârfuri, de țipete.

Și de voci, ce-aruncau umbre pe drum,

Sau mă chemau, și m-am întors,

Cu inima înfrigurată, pe drumul gol.

V

Dar, în același vis,
Pe fundul unei bărci stau culcat,

Cu fruntea, cu ochii lângă scândurile curbate

Unde-ascult lovind din adâncuri râul

Și dintr-o dată prova se urcă,

Îmi imaginez că-i, deja, estuarul,

Rămân însă cu ochii ațintiți la lemnul

Cu miros de gudron și de cleiuri.

Prea largi, prea luminoase, imaginile

Adunate în somnu-mi.

De ce-aș revedea, în afară
Lucruri ale căror cuvinte-mi vorbesc, dar fără să mă convingă,
Îmi doresc mai înalt țărmul, ori mai puțin sumbru.

Așa că renunț la locul acesta care se mișcă

Sub trupul care se caută, mă ridic,

Prin casă trec din odaie-în odaie,

Nenumărate-s acum,

Aud voci țipând în spatele ușilor,

Sunt prins între-aceste dureri ce lovesc

În tocurile dărăpănate, și mă grăbesc,

Prea apăsătoare mi-e noaptea care durează, înspăimântat intru

Într-o cameră cu înghesuite pupitre,

Vezi, mi se spune, aici era sala de clasă,

Iată, pe pereți primele tale desene,

Uite copacul, uite și câinele ce schelălăie,

Și harta aceea, de pe peretele

Îngălbenit, cu contururi și nume decolorate,

Capitularea asta a munților și a râurilor

În fața albului ce străbate limbajul,

Iată, singura-ți carte aceasta fu. Isis din ipsosul

Din zidul acestei săli, ce se cojește,

N-avut-a nicicând, ea, nici n-o să mai aibă o alta

Ție să se întredeschidă, în tine să se închidă.
VI

Mă trezeam, dar călătoream,

Trenul alergase noaptea întreagă,

Acum se îndrepta spre niște nori uriași

Strânși acolo jos, zori sfâșiați

În unele clipe de dantelele fulgerului.

Urmăream răsăritul lumii

În tufișurile de la terasament; și brusc

Acest alt foc, la marginea unui câmp

De pietre și vii. Vântul, ploaia

Făcuseră o perdea de fum pe pământ,

Dar o flacără roșie se înălța,

Luând cu mâinile întregi partea de jos a cerului.

De când arzi tu oare, foc al vierilor?

Cine v-a vrut aici pe pământ și pentru cine?

După care se făcu ziuă; și soarele

Din toate părțile aruncă săgeți cu miile

În compartimentul cu visători

Cu capul clătinându-se încă, pe dantela

Pernelor de lână albastră. N-am dormit,

Prea de mult timp aveam încă vârsta speranței,

Îmi dădusem cuvintele mele munților,

Pe care-i vedeam venind prin ferestre.
VII

Îmi amintesc, era într-o dimineață, vară,

Fereastra întredeschisă, m-apropiai,

L-am zărit pe tata în fundul grădinii.

Nu se mișca, se uita

La ceva, parcă fără de sine,

Aplecat, cum era, dar îndreptându-și

Privirea spre neîmplinit, spre imposibil.

Dăduse deoparte grebla și sapa,

Era proaspăt aerul în dimineața aceea a lumii,

Dar de nepătruns e chiar prospețimea, și crudă

Amintirea dimineților copilăriei.

Cine era el, cine fusese el în lumină,

N-o știam, nu știu încă.

Dar îl văd și pe bulevard,

Înaintând încet, de oboseală prea multă

Cu gesturile-i de altă dată îngreunate,

Se întorcea de la muncă, în timp ce eu

Cu câțiva din clasa mea mă plimbam

La începutul după-amiezii încă fără durată.

Acelei treceri, din depărtare zărite,

Fie-i dedicate cuvintele pe care-a le spune nu știu.

(În sufragerie

În după-amiaza unei duminici, era vară,

Obloanele închise de prea multă căldură,

Masa curata, când el a propus

Cărți, fiindcă alte imagini nu existau

În casa părintească spre a împlini

Chemarea visului, însă el iese

Și imediat copilul cel rău ia cărțile,

Înlocuiește cu acelea ale altui joc

Toate cărțile câștigătoare, apoi așteaptă

Înfrigurat reluarea partidei, și să câștige

Cel ce-a pierdut, și cu atâta glorie,

Încât el să vadă în asta un semn, din care să-și hrănească

Neștiută de el, copilul, cine știe care speranță.

După care două căi se despart și dintre ele una

Se pierde, și chiar imediat, și va fi fost

Totuși uitarea, uitarea cea lacomă.

Aș fi șters

De-o sută de ori cuvintele-acestea de peste tot, în versuri, în proză,

Dar nu pot

Face ca ele să nu se întoarcă în cuvântul meu.)
VIII
Deschid ochii, este tot casa natală,

Și chiar aceea ce-a fost și nimic mai mult

Aceeași sufragerie mică a cărei fereastră

Dă către-un piersic ce nu mai crește.

Un bărbat și o femeie se-așează

În fața acestei ferestre, unul față cu celălalt,

Își vorbesc din când în când.Copilul

Din fundul grădinii îi vede, se uită la ei,

El știe că din cuvintele-acestea se poate naște.

În spatele părinților, odaia e-n întuneric.

Omul tocmai s-a întors de la lucru.Oboseala,

Singurul nimb al gesturilor

Care fiului i-a fost dat să întrevadă,

De țărmul acesta-îl desparte deja.

-traducere de Catalina Franco-

____________________________________
I

Je m’éveillai, c’était la maison natale,

L’écume s’abattait sur le rocher,

Pas un oiseau, le vent seul à ouvrir et fermer la vague,

L’odeur de l’horizon de toutes parts,

Cendre, comme si les collines cachaient un feu

Qui ailleurs consumait un univers.

Je passai dans la véranda, la table était mise,

L’eau frappait les pieds de la table, le buffet.

Il fallait qu’elle entrât pourtant, la sans-visage

Que je savais qui secouait la porte

Du couloir, du côté de l’escalier sombre, mais en vain,

Si haute était déjà l’eau dans la salle.

Je tournais la poignée, qui résistait,

J’entendais presque les rumeurs de l’autre rive,

Ces rires des enfants dans l’herbe haute,

Ces jeux des autres, à jamais les autres, dans leur joie.

II

Je m’éveillai, c’était la maison natale.

Il pleuvait doucement dans toutes les salles,

J’allais d’une à une autre, regardant

L’eau qui étincelait sur les miroirs

Amoncelés partout, certains brisés ou même

Poussés entre des meubles et les murs.

C’était de ces reflets que, parfois, un visage

Se dégageait, riant, d’une douceur

De plus et autrement que ce qu’est le monde.

Et je touchais, hésitant, dans l’image

Les mèches désordonnées de la déesse,

Je découvrais sous le voile de l’eau

Son front triste et distrait de petite fille.

Étonnement entre être et ne pas être,

Main qui hésite à toucher la buée,

Puis j’écoutais le rire s’éloigner

Dans les couloirs de la maison déserte.

Ici rien qu’à jamais le bien du rêve,

La main tendue qui ne traverse pas

L’eau rapide, où s’efface le souvenir.

III

Je m’éveillai, c’était la maison natale,

Il faisait nuit, des arbres se pressaient

De toutes parts autour de notre porte,

J’étais seul sur le seuil dans le vent froid,

Mais non, nullement seul, car deux grands êtres

Se parlaient au-dessus de moi, à travers moi.

L’un, derrière, une vieille femme, courbe, mauvaise,

L’autre debout dehors comme une lampe,

Belle, tenant la coupe qu’on lui offrait,

Buvant avidement de toute sa soif.

Ai-je voulu me moquer, certes non,

Plutôt ai-je poussé un cri d’amour

Mais avec la bizarrerie du désespoir,

Et le poison fut partout dans mes membres,

Cérès moquée brisa qui l’avait aimée.

Ainsi parle aujourd’hui la vie murée dans la vie.

IV

Une autre fois.

Il faisait nuit encore. De l’eau glissait

Silencieusement sur le sol noir,

Et je savais que je n’aurais pour tâche

Que de me souvenir, et je riais,

Je me penchais, je prenais dans la boue

Une brassée de branches et de feuilles,

J’en soulevais la masse, qui ruisselait

Dans mes bras resserrés contre mon cœur,

Que faire de ce bois où de tant d’absence

Montait pourtant le bruit de la couleur,

Peu importe, j’allais en hâte, à la recherche

D’au moins quelque hangar, sous cette charge

De branches qui avaient de toute part

Des angles, des élancements, des pointes, des cris.

Et des voix, qui jetaient des ombres sur la route,

Ou m’appelaient, et je me retournais,

Le cœur précipité, sur la route vide.

V

Or, dans le meme reve

Je suis couché au plus creux d’une barque,

Le front, les yeux contre ses planches courbes

Ou j’écoute cogner le bas du fleuve

Et tout d’un coup cette proue se souleve,

J’imagine que la, déja, c’est l’estuaire,

Mais je garde mes yeux contre le bois

Qui a odeur de goudron et de colle.

Trop vastes les images, trop lumineuses,

Que j’ai accumulées dans mon sommeil.

Pourquoi revoir, dehors,

Les choses dont les mots me parlent, mais sans convaincre,

Je désire plus haute ou moins sombre rive.

Et pourtant je renonce a ce sol qui bouge

Sous le corps qui se cherche, je me leve,

Je vais dans la maison de piece en piece,

Il y en a maintenant d’innombrables,

J’entends crier des voix derriere des portes,

Je suis saisi par ces douleurs qui cognent

Aux chambranles qui se délabrent, je me hâte,

Trop lourde m’est la nuit qui dure, j’entre effrayé

Dans une salle encombrée de pupitres,

Vois, me dit-on, ce fut la salle de classe,

Vois sur les murs tes premieres images,

Vois, c’est l’arbre, vois, la, c’est le chien qui jappe,

Et cette carte de géographie, sur la paroi

Jaune, ce décolorement des noms et des formes,

Ce déssaisissement des montagnes, des fleuves,

Par la blancheur qui transit le langage,

Vois, ce fut ton seul livre. L’Isis du plâtre

Du mur de cette salle, qui s’écaille,

N’a jamais eu, elle, n’aura rien d’autre

A entrouvrir pour toi, refermer sur toi.

VI

Je m’éveillai, mais c’était en voyage,

Le train avait roulé toute la nuit,

Il allait maintenant vers de grands nuages

Debout la-bas, serrés, aube que déchirait

A des instants le lacet de la foudre.

Je regardais l’avenement du monde

Dans les buissons du remblai ; et soudain

Cet autre feu, en contrebas d’un champ

De pierres et de vignes. Le vent, la pluie

Rabattaient sa fumée contre le sol,

Mais une flamme rouge s’y redressait,

Prenant a pleine mains le bas du ciel.

Depuis quand brulais-tu, feu des vignerons?

Qui t’avait voulu la et pour qui sur terre?

Apres quoi il fit jour; et le soleil

Jeta de toutes parts ses milliers de fleches

Dans le compartiment ou des dormeurs

La tete dodelinait encore, sur la dentelle

Des coussins de lainage bleu. Je ne dormais pas,

J’avais trop l’âge encore de l’espérance,

Je dédiais mes mots aux montagnes basses,

Que je voyais venir a travers les vitres.

VII

Je me souviens, c’était un matin, l’été,

La fenetre était entrouverte, je m’approchais,

J’apercevais mon pere au fond du jardin.

Il était immobile, il regardait

Ou, quoi, je ne savais, au-dehors de tout,

Vouté comme il était déja mais redressant

Son regard vers l’inaccompli ou l’impossible.

Il avait déposé la pioche, la beche,

L’air était frais ce matin-la du monde,

Mais impénétrable est la fraîcheur meme, et cruel

Le souvenir des matins de l’enfance.

Qui était-il, qui avait-il été dans la lumiere,

Je ne le savais pas, je ne sais encore.

Mais je le vois aussi, sur le boulevard,

Avançant lentement, tant de fatigue

Alourdissant ses gestes d’autrefois,

Il repartait au travail, quant a moi

J’errais avec quelques-uns de ma classe

Au début de l’apres-midi sans durée encore.

A ce passage-la, aperçu de loin,

Soient dédiés les mots qui ne savent dire.

(Dans la salle a manger

De l’apres-midi d’un dimanche, c’est en été,

Les volets sont fermés contre la chaleur,

La table débarrassée, il a proposé

Les cartes puisqu’il n’est pas d’autres images

Dans la maison natale pour recevoir

La demande du reve, mais il sort

Et aussitôt l’enfant maladroit prend les cartes,

Il substitue a celles de l’autre jeu

Toutes les cartes gagnantes, puis il attend

Avec fievre, que la partie reprenne, et que celui

Qui perdait gagne, et si glorieusement

Qu’il y voie comme un signe, et de quoi nourrir

Il ne sait, lui l’enfant, quelle espérance.

Apres quoi deux voies se séparent, et l’une d’elles

Se perd, et presque tout de suite, et ce sera

Tout de meme l’oubli, l’oubli avide.

J’aurai barré

Cent fois ces mots partout, en vers, en prose,

Mais je ne puis

Faire qu’ils ne remontent dans ma parole.)

VIII

J’ouvre les yeux, c’est bien la maison natale,

Et meme celle qui fut et rien de plus

La meme petite salle a manger dont la fenetre

Donne sur un pecher qui ne grandit pas.

Un homme et une femme se sont assis

Devant cette croisée, l’un face a l’autre,

Ils se parlent, pour une fois. L’enfant

Du fond de ce jardin les voit, les regarde,

Il sait que l’on peut naître de ces mots.

Derriere les parents la salle est sombre.

L’homme vient de rentrer du travail. La fatigue

Qui a été le seul nimbe des gestes

Qu’il fut donné a son fils d’entrevoir

Le détache déja de cette rive.

Reclame