Yves Bonnefoy, ”Vânt și fum”-”De vent et de fumée”

39-guido-reni-il-ratto-di-elena
Yves Bonnefoy, ”Vânt și fum”-”De vent et de fumée”

I

Ideea, s-a crezut, e măsura a tot și a toate,
De-aici urmează că „La sua bella Elena rapita”, spune Bellori
Despre-o faimoasă pictură a lui Guido Reni,
Poate fi comparată cu altă Elena,
Aceea de Zeuxis imaginată, care iubea, poate.
Dar ce se află-n imaginile de lângă femeia tânără
Atât de dorită de Paris? În strugure
Nu-i oare fiorul unor mâini reale
Sub febra buzelor? Și oare copilul nu
Cere cu lăcomie ciorchinele, și nu bea
În grabă, aceeași lumină, mai înainte
Ca timpul să năvălească?
Dar deloc,
Credea un comentator al Iliadei, nerăbdător
Să explice, ca să justifice zece ani de război,
Adevărul e că Elena n-a fost niciodată

Răpită, n-a fost târâtă de la barcă la navă,
N-a fost oprită, țipând, legată
Pe paturi murdare. Răpitorul
N-a lăsat decât o imagine:
O statuie făcută de arta unui magician
Din calmele brize ale unei veri,

Încât să se simtă căldura din carnea-i
Și chiar respirația ei și privirea
Ce se dăruiește dorinței. Efigia Elenei
Rătăcește visând sub volutele joase-
Ale navei ce fuge, pare c-aude
Vuietul altei mări în albastrele-i vene
Și fericită pare. Alți specialiști
S-au gândit chiar la o lucrare în piatră.
În cabină
Zi după zi zguduită de trecerea vremilor
Elena-i înfățișată, semi-culcată
Între pânzele ei, între visele ei,
Zâmbește, aproape. Brațul ei e-îndoit
Pe sânu-i cu mare grație,
Razele soarelui, în zori, în amurg,
Întârzie, apoi dispar de pe partea ei goală.
Mai târziu, pe pământul Troiei,
Își păstrează-acel zâmbet.
Cine, totuși, în afara de Paris, vreodată-l văzu?
Cărăușii vor fi cunoscut doar piatra mare roșiatică,
Dură, crăpată,
Pe care vor fi trebuit s-o urce , asudând, jurând,
Chiar și pe ziduri, în fața nopții.
Piatra asta,
Nisip la origine, care se sfarmă,
Este Elena? Norii, luminile roșii:
Nu se știe dacă în suflet sunt ori pe cer?

Adevărul totuși, chiar dacă păstrat ucide,
Nici Stesichorus nu ni-l dezvăluie,
Iată: Efigia Elenei ar fi fost doar un foc
Împotriva vântului înălțat pe plajă.
Un braț de ramuri negre, pline de fum,
(Căci focul n-ardea prea bine). Paris l-ar fi încărcat
Pe barcă în roua zorilor.
Focul acesta, răvășit de valuri,
Înconjurat de țipăt de păsări de mare, fost-a cel
Pe care-l aprinse din nou restituindu-l lumii, pe stâncile
De pe țărmul natal, răvășit și mâncat
Încă de valuri. Patul de piatră
L-a ridicat acolo sus, parcă spre cer,
Ca să rămână, când Troia cade, focul
Spre-a striga frumusețea, protestul spiritului
Împotriva morții.
Nori,
Alergând unul spre altul, neputând
Să se apere, revărsând
Între trupuri îndrăgostite
Cupa strălucitoare a fulgerului.
Și cerul
A mai întârziat, puțin,
Pe patul pământului. S-ar părea, liniștiți,
Bărbatul, femeia: un munte, o apă.
Între ei
Cupa e goală deja și încă plină.
II
Dar cine spune
Că femeia pe care Paris a îmbrățișat-o, focul,
Ramurile roșii în flăcări, fumul acru
În goale orbite nu erau chiar
Visul însuși, acela creat spre-a împlini
Setea artistului. Ori pur și simplu
Un vis al acelui vis? Surâsul Elenei era:
Doar alunecare a pânzei nopții, arătând,
Însă, doar pentru o singură clipă, acea
Lumină adormită-n adâncuri de cer.
Ori de câte ori un poem,
O statuie, chiar o pictată imagine,
Se preferă figură și țâșnesc în afară
Scânteierile norului,
Elena se risipește. Ceea ce nu era decât
Intuiția  lui Homer a asigurat
Notele de dedesubt ale șirurilor sale adânci
Din ciudata liră a cuvintelor pământești.
Dar în zorii sensului,
Când piatra-i încă obscură, culoarea –
Noroi în nerăbdarea pensulei,
Paris o ia pe Elena și, deși
Se zbate și  strigă,
Ea acceptă; valul se-învârte calm către provă,
Iar deasupra mării strălucesc nourii.
Bea, spune Paris,
Când se trezește, brațu-întinzându-și,
În întunericul strâmt

Al încăperii mișcate de valuri,
Bea
Apoi apropie cupa de buzele mele
Ca să pot și eu bea.
Mă voi înclina, răspunde
Cea care este, sau poate, cea la care visa doar.
Mă voi înclina, voi bea,
Alt nume nu am, am doar norul,
Ca el mă destram, în cea mai pură lumină.

Și, de vreme ce ți-am dat bucurie,
Nu voi mai fi niciodată însetat

Să beau lumină.

Un copil
Gol pe plaja cea mare pe când Troia ardea

Ultimul care-o văzu pe Elena
În tufișuri de flăcări în partea de sus a zidurilor.
Rătăcea, cânta,
Luase în mâinile-i puțină apă,
În caz că focul ar veni acolo să bea,
Apa scăpă din imperfecta cupă, așa că timpul
Ruină visul, timpul răscumpărându-l totuși.
III
Foile-acestea-s traduse. Dintr-o limbă
Bântuind memoria care sunt eu.
Frazele acestei limbi sunt nesigure
Asemeni întâilor noastre amintiri.
Am construit din nou textul cuvânt cu cuvânt,
Dar al meu e doar umbră, se știe acum
Că originea e o Troia ce arde,
Frumusețea – regret, și că opera ia
Cu mâinile pline doar apă ce fuge.

-traducere de Catalina Franco-

___________________________________

 

-traducere de Catalina Franco-

___________________________________

I

L’Idée, a-t-on pensé, est la mesure de tout,
D’où suit que « la sua bella Elena rapita », dit Bellori
D’une célèbre peinture de Guido Reni,
Peut être comparée à l’autre Hélène,
Celle qu’imagina, aima peut-être, Zeuxis.
Mais que sont des images auprès de la jeune femme
Que Pâris a tant désirée ? La seule vigne,
N’est-ce pas le frémissement des mains réelles
Sous la fièvre des lèvres ? Et que l’enfant
Demande avidement à la grappe, et boive
À même la lumière, en hâte, avant
Que le temps ne déferle sur ce qui est ?

Mais non,
A pensé un commentateur de l’Iliade, anxieux
D’expliquer, d’excuser dix ans de guerre,
Et le vrai, c’est qu’Hélène ne fut pas
Assaillie, ne fut pas transportée de barque en vaisseau,
Ne fut pas retenue, criante, enchaînée
Sur des lits en désordre. Le ravisseur
N’emportait qu’une image : une statue
Que l’art d’un magician avait faite des brises
Des soirées de l’été quand tout est calme,
Pour qu’elle eût la tiédeur du corps en vie
Et même sa respiration, et le regard
Qui se prête au désir. La feinte Hélène
Erre rêveusement sous les voûtes basses
Du navire qui fuit, il semble qu’elle écoute
Le bruit de l’autre mer dans ses veines bleues
Et qu’elle soit heureuse. D’autres scoliastes
Ont même cru à une œuvre de pierre.
Dans la cabine
Jour après jour secouée par le gros temps
Hélène est figurée, à demi levée
De ses draps, de ses rêves,
Elle sourit, ou presque. Son bras est reployé
Avec beaucoup de grâce sur son sein,
Les rayons du soleil, levant, couchant,
S’attardent puis s’effacent sur son flanc nu.
Et plus tard, sur la terrasse de Troie,
Elle a toujours ce sourire.
Qui pourtant, sauf Pâris peut-être, l’a jamais vue ?
Les porteurs n’auront su que la grande pierre rougeâtre,
Rugueuse, fissurée
Qu’il leur a fallu monter, suant, jurant,
Jusque sur les remparts, devant la nuit.

Cette roche,
Ce sable de l’origine, qui se délite,
Est-ce Hélène ? Ces nuages, ces lueurs rouges
On ne sait si dans l’âme ou dans le ciel ?

La vérité peut-être, mais gardée tue,
Même Stésichorus ne l’avoue pas,
Voici : la semblance d’Hélène ne fut qu’un feu
Bâti contre le vent sur une plage.
C’est une masse de branches grises, de fumées
(Car le feu prenait mal) que Pâris a chargée
Au petit jour humide sur la barque.
C’est ce brasier, ravagé par les vagues,
Cerné par la clameur des oiseaux de mer,
Qu’il restitua au monde, sur les brisants
Du rivage natal, que ravagent et trouent
D’autres vagues encore. Le lit de pierre
Avait été dressé là-haut, de par le ciel,
Et quand Troie tomberait resterait le feu
Pour crier la beauté, la protestation de l’esprit
Contre la mort.

Nuées,
L’une qui prend à l’autre, qui défend
Mal, qui répand
Entre ces corps épris
La coupe étincelante de la foudre.

Et le ciel
S’est attardé, un peu,
Sur la couche terrestre. On dirait, apaisés,
L’homme, la femme : une montagne, une eau.
Entre eux
La coupe déjà vide, encore pleine.

II

Mais qui a dit
Que celle que Pâris a étreinte, le feu,
Les branches rouges dans le feu, l’âcre fumée
Dans les orbites vides, ne fut pas même
Ce rêve, qui se fait œuvre pour calmer
Le désir de l’artiste, mais simplement
Un rêve de ce rêve ? Le sourire d’Hélène:
Rien que ce glissement du drap de la nuit, qui montre,
Mais pour rien qu’un éclair,
La lumière endormie en bas du ciel.

Chaque fois qu’un poème,
Une statue, même une image peinte,
Se préfèrent figure, se dégagent
Des à-coups d’étincellement de la nuée,
Hélène se dissipe, qui ne fut
Que l’intuition qui fit se pencher Homère
Sur des sons de plus bas que ses cordes dans
La maladroite lyre des mots terrestres.

Mais à l’aube du sens
Quand la pierre est encore obscure, la couleur
Boue, dans l’impatience du pinceau,
Pâris emporte Hélène,
Elle se débat, elle crie,
Elle accepte ; et les vagues sont calmes, contre l’étrave,
Et l’aube est rayonnante sur la mer.

Bois, dit Pâris
Qui s’éveille, et étend le bras dans l’ombre étroite
De la chambre remuée par le peu de houle,
Bois,
Puis approche la coupe de mes lèvres
Pour que je puisse boire.

Je me penche, répond
Celle qui est, peut-être, ou dont il rêve.
Je me penche, je bois,
Je n’ai pas plus de nom que la nuée,
Je me déchire comme elle, lumière pure.

Et t’ayant donné joie je n’ai plus de soif,
Lumière bue.

C’est un enfant
Nu sur la grande plage quand Troie brûlait
Qui le dernier vit Hélène
Dans les buissons de flammes du haut des murs.
Il errait, il chantait,
Il avait pris dans ses mains un peu d’eau,
Le feu venait y boire, mais l’eau s’échappe
De la coupe imparfaite, ainsi le temps
Ruine le rêve et pourtant le rédime.

III

Ces pages sont traduites. D’une langue
Qui hante la mémoire que je suis.
Les phrases de cette langue sont incertaines
Comme les tout premiers de nos souvenirs.
J’ai restitué le texte mot après mot,
Mais le mien n’en sera qu’une ombre, c’est à croire
Que l’origine est une Troie qui brûle,
La beauté un regret, l’œuvre ne prendre
À pleines mains qu’une eau qui se refuse.

Reclame

Mariangela Gualtieri, “Un niente più grande”-„Un nimic mai mare”

Mariangela Gualtieri, “Un niente più grande”-„Un nimic mai mare”

A rămas cu mine fetița.
Nu s-a născut niciodat’.
Între prăpăstiile-mi se zbate
râde tare și-adoarme greu
și rămâne tare
rămâne mereu. Inima ei
este-aceeași cu-a mea.
Fetița de soare albastră.

-traducere de Catalina Franco-
______________________________

La bambina è rimasta con me.
Non è mai nata.
Si sbilancia fra i miei precipizi
ride forte e lenta dorme
e forte resta
resta sempre. Col suo cuore
che fa cuore col mio.
La bambina di sole azzurrina.

Este posibil ca imaginea să conţină: 1 persoană

…Vine o vârstă când în fața nu mai ai viața, ci timpul. Încetezi sa mai vezi viața trăind .Vezi timpul care devorează viața. Atunci inima ți se strânge. Te agăți de ce poți ca sa mai vezi puțin din spectacolul sângeros al lumii și ca sa nu te prăbușești în el….

Henry Miller

Este posibil ca imaginea să conţină: 1 persoană

Philippe Jaccottet , ”Sunt străin în viața noastră”- ”Sono straniero nella nostra vita”-”Je suis un étranger dans notre vie”

Philippe Jaccottet , ”Sunt străin în viața noastră”- ”Sono straniero nella nostra vita”-”Je suis un étranger dans notre vie”

Deoarece în viața noastră sunt un străin,
Eu doar cu tine vorbesc în cuvinte stranii,
pentru că tu patria mea putea-vei să fii,
primăvară, cuib de paie și ploaie în crengi,

al meu stup de apă tremurând în zori,
Duioșia mea născându-se-în noapte … (Dar este ceasul
când fericite trupuri se-îngroapă în dragostea lor
cu strigăte de bucurie, iar o fată plânge

în curtea rece. Și tu? Tu nu ești în oraș,
tu în întâmpinarea nopților nu ieși,
acum când singur cu aceste cuvinte ușoare

aminte mi-aduc de o gură reală…) O, fructe
coapte, obârșie de căi de aur, grădini de iederă,
doar ție-ți vorbesc, cea care-mi lipsești, țara mea …

-Traducere de Catalina Franco-
__________________________

Sono straniero nella nostra vita,
perciò a te sola parlo, e in versi strani:
a te, luogo sperato, età fiorita,
nido di paglia e pioggia sopra i rami,
arnia d’acqua che trema al primo albore,
nel buio nuova Dolcezza… (Ma ora è tempo
che i corpi lieti tornino all’amore,
urlino gioia, e una ragazza pianga
fuori, nel freddo. E tu? In città non sei,
non vai incontro alle notti, è l’ora in cui
solo ricordo di una bocca vera
sono i miei versi…) O frutti maturi,
fonti di vie dorate, parchi d’edera,
solo a te parlo, mia assente, mia terra…

__________________________

Comme je suis un étranger dans notre vie,
je ne parle qu’à toi avec d’étranges mots,
parce que tu seras peut-être ma patrie,
mon printemps, nid de paille et de pluie aux rameaux,

ma ruche d’eau qui tremble à la pointe du jour,
ma naissante Douceur-dans-la-nuit … (Mais c’est l’heure
que les corps heureux s’enfouissent dans leur amour
avec des cris de joie, et une fille pleure

dans la cour froide. Et toi ? Tu n’es pas dans la ville,
tu ne marches pas à la rencontre des nuits,
c’est l’heure où seul avec ces paroles faciles

je me souviens d’une bouche réelle … ) Ô fruits
mûrs, source des chemins dorés, jardins de lierre,
je ne parle qu’à toi, mon absente, ma terre …
________________
”Zola”, par Manet

Este posibil ca imaginea să conţină: 1 persoană

Anne Sexton,”Când bărbatul…”-”When man…”

Anne Sexton,”Când bărbatul…”-”When man…”

Când omul
intră-n femeie,
ca valul în țărm,
iar și iar,
iar femeia
de plăcere
gura-și deschide
iar dinții îi strălucesc
ca un alfabet,
Logosul mulge o stea,
și omul
înăuntrul femeii
leagă un nod
ca să nu mai fie
nicicând despărțiți
și femeia
urcă într-o floare
și-i înghite nectarul
și Logos apare
și fluvii dezlănțuie.

Acest om,
această femeie
cu de nespus îndoita lor foame,
încearcă să treacă prin
cortina Domnului
și pentru o vreme
chiar și ajung,
deși Dumnezeu
în perversitatea Lui
desface nodul.

-traducere de Catalina Franco-
_____________________________

When man
enters woman,
like the surf biting the shore,
again and again,
and the woman opens her mouth with pleasure
and her teeth gleam
like the alphabet,
Logos appears milking a star,
and the man
inside of woman
ties a knot
so that they will
never again be separate
and the woman
climbs into a flower
and swallows its stem
and Logos appears
and unleashes their rivers.

This man,
this woman
with their double hunger,
have tried to reach through
the curtain of God
and briefly they have,
though God
in His perversity
unties the knot.
_______
Camille Claudel

Este posibil ca imaginea să conţină: unul sau mai mulţi oameni

Roland Erb, ”Printr-un tunel”-”Durch einen Schacht”

Ah, cum ne îngheață oasele
în nemiloasa gheață-a văzduhului,
cum ni se-ntinde pielea peste
porii în suferință

Răsufletul ți se prelinge,
născândă căldură.

-traducere de Catalina Franco-
___________________________

Oh, wie uns die Knochen gefriern
in der unerbittlichen Eisluft,
und die Haut spannt sich darüber
porenzerschleißend.

Dein Atem rinnt hin,
entbindende Wärme.

Nu este disponibilă nicio descriere pentru fotografie.