Yannis Ritsos, ”Sonata sub clar de lună”-”Sonata al chiaro di luna”

1535427_773703449325104_298079851_n

Yannis Ritsos, ”Sonata sub clar de lună”-”Sonata al chiaro di luna”

 

(Seară de primăvară. Sala mare a unei vechi case. O femeie în vârstă, îmbrăcată în negru, îi vorbește unui  tânăr. N-au aprins lumina. Prin cele două ferestre pătrunde necruțătoare lumina lunii. Am uitat să spun că Femeia în Negru a publicat două sau trei culegeri interesante de versuri de inspirație religioasă. Așadar, femeia în negru îi vorbește Tânărului):

 

Ia-mă cu tine. Ce lună-astă seară!

Luna e bună – nu vei vedea

că părul meu a albit. În lumina lunii

voi fi din nou blondă. N-o să-ți dai seama.

Ia-mă cu tine.

Sub lumina lunii cresc umbrele-în casă,

mâini invizibile perdelele trag,

un deget palid scrie pe praful pianului

cuvinte uitate – nu vreau să le-aud. Taci.

 

Ia-mă cu tine.

doar puțin mai departe, până la fabrica de cărămidă,

unde drumul se întoarce și-apare

orașul de aer și de ciment, calcinat în lumina lunii,

atât de indiferentă și ireală,

atât de reală, metafizică aproape,

că la urma ai putea să crezi că ești și nu ești

că n-ai existat nicicând, că timpul în ruină n-a existat.

Ia-mă cu tine.

 

Vom ședea puțin pe zid, sus pe colină,

ne-om răcori în vântul primăvăratic

ne-om închipui poate chiar că zburăm,

așa cum adesea, acum chiar, aud foșnetul rochiei mele

de parcă două aripi puternice-ar fi,

iar când în rumoarea zborului te vei închide

gât, șolduri, carne tari se vor întinde,

atât de strâns în mușchii albastrului vânt,

în nervii robuști ai-înălțimii,

nu contează că pleci sau că te întorci

nu contează că părul mi-e alb,

(nu de asta mi-e teamă – teamă mi-e

ca și inima mea să se facă albă).

Ia-mă cu tine.

 

Știu, fiecare pășește-n iubire singur,

spre glorie și spre moarte – singur .

Știu. Am încercat-o. Nu folosește la nimeni.

Ia-mă cu tine….

 

E bântuită de fantome casa, mă îndepărtează –

vreau să spun că a îmbătrânit, scârțâie pe la noduri,

picturile arata ca și cum s-ar scufunda în gol,

tencuiala cade în tăcere

ca pălăria omului mort cade din cârlig în coridorul întunecat

ca mănușa veche de lână căzută din genunchii tăcerii

sau cum o fâșie de lună cade pe fotoliul rupt și vechi.

 

 

Odată altfel era – nu fotografia pe care o privești cu atâta neîncredere,

vorbesc despre fotoliul, atât de odihnitor, încât ai putea să stai ore

și cu ochii închiși la plăcerea ta

– un țărm umed lucios strălucitor sub lună,

și prea lucios pentru pantofii mei vechi din perechea pe care-o port în fiece lună de la lustragiul din colț,

sau la barca unui pescar ce se pierde legănată de propria ei suflare,

o nava triunghiulară ca o batistă îndoită pe-o parte

de parcă nimic n-ar avea de închis sau de cuprins

sau de salutat când flutură. Întotdeauna am avut mania batistelor,

nu ca să păstrez ceva,

anumite semințe de flori sau mușețel adunate spre seară pe câmp,

nici ca să fac patru noduri, ca o beretă, cum fac  muncitorii de la șantierul din față,

sau ca să-mi usuc ochii – am o vedere bună;

N-am purtat nicicând ochelari. O simplă extravaganță batistele.

 

 

 

 

Acum le împăturesc în patru, opt, șaisprezece

ca să-mi ține ocupate degetele. Și acum mi-amintesc

cum băteam ritmul când mergeam la Conservator

cu șorț albastru, guler alb și două cozi blonde

– 8, 16, 32, 64 –

de mână cu o prietena-piersic, toată lumină și flori roz,

(iartă-mi cuvintele – un obicei prost) – 32, 64 – iar ai mei

își puneau mari speranțe în talentul meu muzical. Deci, am spus, fotoliul –

ponosit – i se vad arcurile ruginite, paiele –

Mă gândeam să-l duc la tâmplar aici aproape,

dar cine are timpul, dorința, banii – ce-ar trebui să repar mai întâi? –

mă gândeam să arunc pe el un  cearșaf – m-am speriat

de cearșaful alb cu lumina asta de luna. Aici s-au așezat

oameni care au visat vise mari, ca tine, și, ca mine, alții

ce se odihnesc acum sub pământ fără ca ploaia sau luna să-i tulbure.

Ia-mă cu tine.

 

 

Ne vom opri un pic în partea de sus a scării de marmură de la San Nicola,

apoi tu vei coborî iar eu mă voi întoarce

având la stânga căldura dată de-apropierea cu haina ta,

câteva pătrate de lumină de la ferestrele mici din cartier

și răsuflarea albă a lunii care pare o mare procesiune de lebede de argint –

nu mă tem de această frază, fiindcă eu în

nopți de primăvară, cândva, vorbeam cu Dumnezeu, care-mi apărea

în manta de ceață și în gloria unui clar de luna ca ăsta,

și pe mulți tineri, și mai frumoși decât tine, i-am sacrificat,

mistuindu-mă, albă și de neatins în flacăra-mi albă, în albul luminii de lună,

arsă de privirea lacomă a bărbaților și de nesigura euforie a adolescenților,

asediată de minunate corpuri bronzate cu picioare puternice  de la înot, de la vâsle, gimnastică,

fotbal (pe care mă prefăceam că nu le văd)

cu frunți, buze, gâturi, genunchi, degete, ochi,

torace, brațe, coapse (și chiar nu le vedeam)

– știi, uneori, admirând, uiți ce admiri, ți-ajunge admirația –

Doamne, ce ochi, plini de stele, și mă ridicam în apoteoza respinselor stele

căci, atât de asediată, dinăuntru și din afară,

nu-mi rămânea altă cale decât în sus sau în jos. –

Nu, nu e de-ajuns.

Ia-mă cu tine.

 

Știu că acum e târziu. Lasă-mă,

căci atât de mulți ani, zile și nopți și după amiezi violete, rămas-am singură,

de nestrămutat, neîntinată și singură,

chiar și în patu-mi de nuntă imaculată și singură,

scriind glorioase versete pe genunchii lui Dumnezeu,

versuri care, te asigur, vor rămâne sculptate impecabil în marmură

dincolo de viața mea și a ta, mult mai departe. N-ajunge.

Ia-mă cu tine.

Casa asta nu mai este de mine.

Nu pot s-o mai țin pe umeri.

Mereu să am grijă de câte ceva și

să susțin zidul cu mare credință

să susțin credința cu vechea masă sculptată

să susțin masa cu scaunele

să susțin scaunele cu mâinile

să sprijin cu umărul grinda care-a cedat.

Și pianul, închis ca un sicriu negru. Nu îndrăznesc să-l deschid.

Să ai mereu grijă să nu cadă câte ceva, când te prăbușești tu. Nu mai pot să o fac.

Ia-mă cu tine.

 

Casa asta, chiar cu toți morții ei, nu vrea să moară.

Se-încăpățânează a trăi cu morții ei

să trăiască din morții ei

să trăiască în certitudinea morții ei

chiar să-și pună morții pe paturi și rafturi nesigure.

Ia-mă cu tine.

 

Aici, oricât de încet aș merge în respirația serii,

în papuci sau desculță,

ceva scârțâie – crapă un pahar, o oglindă,

se-aud pași – nu sunt ai mei.

Afară pe stradă,-i posibil să nu se-audă acești pași –

pocăința, se spune, poartă pantofi de lemn –

și dacă te uiți în oglinda asta ori în alta,

sub praf și crăpături,

îți vezi opacă și spulberată fața,

fața ta: n-ai cerut nimic altceva de la viață, decât s-o păstrezi întreagă, curată.

 

Gura paharului strălucește-în lumina lunii

ca o lamă rotundă – cum s-o aduci la buze,

oricât ai fi de însetat? – Cum? – Vezi?

Încă mai vreau asemănări, – Mi-a rămas asta,

asta mă liniștește că încă-s aici.

Ia-mă cu tine.

Uneori, când se face seară, am senzația

că în afara ferestrelor comerciantul trece cu bătrânul greoiul său urs

din părul plin de răni și de spini

ridicând praful pe strada din cartier

un nor solitar de praf ce-aprinde amurgul,

iar copiii întorși acasă la cină nu-l lasă să plece

deși în spatele zidurilor ghicesc pașii bătrânului urs –

iar ursul obosit cade în înțelepciunea singurătății sale, fără unde și fără de ce –

apăsătoare, grea, pe picioarele dinapoi nu mai poate dansa

nu mai poate purta scufia de dantelă ca să distreze copiii, leneși, necruțători

vrea doar la pământ să se așeze

lăsându-se pe stomac, jucându-și astfel ultimul joc,

arătându-și forța teribilă de renunțare,

neascultarea față de interesele celorlalți, de inelele din buze, de nevoia dinților,

nesupunerea față de durere și față de viață

cu însoțirea sigură a morții – fie și cu o moarte lentă –

nesupunerea sa ultimă față de moarte cu neîntrerupta cunoaștere a vieții

care prin cunoaștere și prin faptă se ridică deasupra sclaviei sale.

 

Dar cine poate juca jocul acesta până la capăt?

Iar ursul iar se ridică și merge

ascultător lațului său, inelelor, dinților,

zâmbind cu buzele rupte la monedele copiilor frumoși și nebănuind

(frumoși doar pentru că nebănuind)

și spunând mulțumesc. Fiindcă urșii bătrâni

au învățat doar să spună: mulțumesc, mulțumesc.

Ia-mă cu tine.

Casa asta mă înăbușă. Bucătăria

e ca fundul mării. Ceainicele strălucesc

ca ochii mari rotunzi ai unor pești incredibili,

farfuriile se mișcă încet ca meduzele,

alge și cochilii mi se prind în păr – nu mai pot să le scot,

nu mai pot să mă întorc la suprafață –

tava-mi cade din mâini fără zgomot – mă lasă

văd sărind, urcându-mi bule în respirație,

Încerc să scap să mă uit la ele

și mă întreb ce ar spune cineva care de sus le-ar vedea,

poate că cineva se îneacă, sau un scafandru cercetează-n adâncuri?

 

Și într-adevăr, deseori aflu acolo, în adâncul în care mă înec,

corali și perle și comori ale naufragiatelor nave,

neașteptate-întâlniri, de ieri, de azi, din viitor,

o quasi confirmare a veșniciei,

o anume ușurare, un cert zâmbet de nemurire, după  cum se spune,

o fericire, o beție, chiar un entuziasm,

corali, perle, safire;

numai că nu știu să le dau – nu, le dau;

numai  că nu știu dacă pot să le am – oricum le dau

Ia-mă cu tine.

 

Un moment,  să iau o jachetă.

Cu vremea asta schimbătoare, trebuie să avem grijă.

E umezeală seara, și luna

nu crezi că face să fie încă chiar și mai frig?

 

O să te închei la jachetă – ce piept puternic ai,

– ce lună puternică – scaunul, zic – și când ridic de pe masă ceașca

rămân într-o groapă de tăcere, o acopăr imediat cu mâna

ca să nu văd înăuntru – pun ceașca la loc;

chiar și luna-i o gaură în craniul lumii – nu privi înăuntru,

e o forță magnetică care atrage – nu te uita, nu te uita,

ascultă ce-ți spun – vei cădea în ea.

În vârtejul acesta frumos,

ușor – atent, cazi –

o fântână de marmură-i luna

se mișcă umbre,

umbre, aripi tăcute, misterioase voci – nu le auzi?

 

Adâncă căderea,

adânc urcușul,

aeriana statuie țese-între aripile sale deschise

adânca neclintită milă a tăcerii –

lumini tremurate pe celălalt țărm, în timp ce te preumbli pe propria-ți praștie,

respiră oceanul. Ușor, frumos

acest vârtej – fii atent o să cazi. Nu mă privi,

locul meu e balansul – uluitorul vârtej. Așa că în fiece noapte

Ma cam doare capul, am amețeli.

 

Chiar mă duc la farmacia din față să iau aspirine,

uneori nu-mi trece și rămân cu durere de cap

ca s-aud forfoteala țevilor de apă în pereți,

sau îmi fac o cafea; întotdeauna distrasă

și fiindcă uit, pregătesc două – cine-o s-o bea pe pe cealaltă? –

mă amuz, o las pe pervaz ca să se răcească,

sau, uneori, o beau și pe-a doua, privind pe fereastră becul de la farmacie, verde

ca lumina verde a unui tren tăcut ce mă ia

cu batistele mele, cu pantofii mei deformați, cu punga mea neagră, cu poemele mele,

fără valiză – ce-aș face cu ea?

Ia-mă cu tine.

 

Ah, te duci? Noapte bună. Nu, nu vin.

Noapte bună.

În curând am să ies. Mulțumesc. Pentru că într-un final va trebui

să ies din această casă în ruină.

Trebuie să văd cât de cât din oraș – nu, nu luna –

orașul cu mâinile lui împietrite, orașul salariului cotidian,

orașul care jură pe pâine și pumn,

orașul ce ne ține pe umeri

cu minciuna, cu răutatea, cu dușmănia,

cu ambițiile, cu ignoranța și bătrânețea noastră,

trebuie să simți pașii mari ai orașului,

ca să nu-i mai auzi pe ai tăi

nici pașii lui Dumnezeu, nici pașii mei. Noapte bună.

(Camera se întunecă. Vedem cum un nor acoperă luna. Dintr-o dată, ca și cum cineva ar fi mărit volumul la radioul unui bar din apropiere, se-aude o frază muzicală bine-cunoscută. Atunci mi-am dat seama că toată această scenă a fost însoțită în surdină de Sonata sub clar de lună, prima parte doar. Acum, Tânărul va coborî cu un zâmbet crispat, probabil de milă, cu buzele conturate, și cu un sentiment de eliberare. Ajuns la San Nicola, înainte de a fi coborât scara de marmură, va fi râs – un râs  puternic, de neoprit. Râsul lui nu va suna deloc nepotrivit sub lună. Poate singurul lucru nepotrivit ar fi că nimic nepotrivit nu există. La scurt timp după aceea Tânărul va tăcea, va deveni grav și va spune: „Decădere a unei epoci“, Astfel, acum complet liniștit, se va descheia din nou la jachetă și se va duce pe drumul lui. Cât despre Femeia în negru, nu știu dacă în cele din urmă a ieșit din casă. Încă strălucește luna. Iar în colțurile camerei umbrele se strâng într-o nemărginită căință, aproape o furie, nu atât față de viață, cât față de inutila mărturisire. O simțiți? Radioul continuă):

-traducere de Catalina Franco-

_________________________

 (Sera primaverile. Grande stanza di una vecchia casa. Una donna anziana, vestita di nero, parla a un giovane. Non hanno acceso la luce. Dalle due finestre entra un implacabile chiaro di luna. Ho dimenticato di dire che la Donna in Nero ha pubblicato due o tre interessanti raccolte di versi di ispirazione religiosa. Dunque, la Donna in Nero parla al Giovane):

Lasciami venire con te. Che luna stasera! 
La luna è buona – non si vedrà 
che si sono imbiancati i miei capelli. La luna 
me li farà di nuovo biondi. Non te ne accorgerai. 
Lasciami venire con te. 

Con la luna ingrandiscono le ombre nella casa, 
mani invisibili tirano le tende, 
un dito pallido scrive sulla polvere del piano 
parole dimenticate – non le voglio sentire. Taci. 

Lasciami venire con te 
poco piú avanti, fino al recinto del mattonificio, 
fin dove la strada svolta e appare 
la città d’aria e di cemento, calcinata dal chiaro di luna, 
cosí indifferente e immateriale,
cosí positiva, quasi metafisica, 
che puoi finalmente credere che esisti e non esisti 
che non sei mai esistito, non è esistito il tempo con la sua rovina. 
Lasciami venire con te. 

Ci sederemo un poco sul muretto, sull’altura, 
rinfrescandoci al vento di primavera 
forse immagineremo pure di volare, 
perché spesso, e perfino ora, sento il fruscío della mia veste 
che pare il battito di due ali forti, 
e quando ti chiudi in questo rumore del volo 
senti tendersi il collo, i fianchi, la tua carne, 
e cosí stretto nei muscoli del vento azzurro, 
nei nervi robusti dell’altezza, 
non ha importanza che tu parta o torni 
né conta che i miei capelli siano bianchi,
(non è questo che mi dà pena – mi dà pena 
che non mi s’imbianchi anche il cuore). 
Lasciami venire con te. 

Lo so, ciascuno cammina solo verso l’amore, 
solo verso la gloria e la morte. 
Lo so. L’ho provato. Non giova a niente. 
Lasciami venire con te. 

Questa casa è abitata dai fantasmi, mi scaccia –
voglio dire ch’è invecchiata molto, i chiodi si staccano, 
i quadri è come se si tuffassero nel vuoto, 
gli intonaci cadono in silenzio
come il cappello del morto cade dall’attaccapanni nel corridoio scuro 
come il guanto di lana consunto cade dalle ginocchia del silenzio 
o come una striscia di luna cade sulla vecchia poltrona sventrata. 

Un tempo era giovane anche lei – non la foto che guardi con tanta diffidenza, 
parlo della poltrona, cosí riposante, potevi sedertici per ore 
e a occhi chiusi sognare a tuo piacimento
– un arenile umido e liscio, lucido per la luna, 
piú lucido delle mie vecchie scarpe di coppale che ogni mese porto dal lustrascarpe qui all’angolo, 
o della vela di un pescatore che si perde sul fondo cullata dal proprio respiro, 
una vela triangolare come un fazzoletto piegato di traverso 
come se non avesse nulla da chiudere o da contenere 
o da salutare sventolando. Ho sempre avuto la mania dei fazzoletti, 
non per tenervi ripiegato qualcosa, 
certi semi di fiori o camomilla raccolti nei campi verso sera, 
né farvi quattro nodi, come il berretto degli operai del cantiere di fronte, 
o per asciugarmi gli occhi – ho conservato buona la vista; 
non ho mai portato gli occhiali. Una semplice stravaganza i fazzoletti. 

Adesso li piego in quattro, in otto, in sedici 
per tenere occupate le dita. E ora mi ricordo 
che ritmavo cosí la musica quando andavo al Conservatorio 
col grembiule blu, il colletto bianco e due trecce bionde 
– 8, 16, 32, 64 –
per mano a un’amichetta-pesco tutta luce e fiori rosa, 
(perdona queste parole – una cattiva abitudine) – 32, 64 – e i miei riponevano 
grandi speranze nel mio talento musicale. Dunque, dicevo, la poltrona –
sventrata – si vedono le molle arrugginite, la paglia –
pensavo di portarla dal mobiliere qui accanto, 
ma chi ha il tempo, la voglia, i soldi  – che cosa riparare per prima? –
pensavo di buttarci su un lenzuolo – ho avuto paura 
del lenzuolo bianco con questo chiaro di luna. Qui si sono sedute 
persone che hanno sognato grandi sogni, come te, e come me del resto, 
e che ora riposano sottoterra senza che la pioggia o la luna li disturbi. 
Lasciami venire con te. 

Ci fermeremo un po’ in cima alla scala di marmo di San Nicola, 
poi tu scenderai e io tornerò indietro 
avendo sul fianco sinistro il calore del contatto casuale con la tua giacca, 
alcuni riquadri di luce delle piccole finestre del quartiere 
e questo fiato bianchissimo della luna che sembra un grande corteo di cigni d’argento –
non ho paura di questa frase, perché io 
molte notti di primavera, un tempo, ho dialogato con Dio, che mi è apparso 
nel manto di caligine e di gloria di un chiaro di luna come questo, 
e molti giovani, piú belli anche di te, gli ho sacrificato, 
svaporando cosí, bianca e inaccessibile nella mia fiamma bianca, nel biancore del chiaro di luna, 
incendiata dagli sguardi voraci degli uomini e dall’estasi incerta degli adolescenti, 
assediata da stupendi corpi abbronzati, 
da membra robuste addestrate nel nuoto, nei remi, nell’atletica, nel calcio (che fingevo di non vedere)
da fronti, labbra, colli, ginocchia, dita e occhi 
toraci, braccia, cosce (e davvero non li vedevo) 
 – sai, certe volte, ammirando, dimentichi quel che ammiri, ti basta l’ammirazione –
dio mio, che occhi pieni di stelle, e mi elevavo in un’apoteosi di stelle rifiutate 
perché, cosí assediata, da dentro e fuori, 
non mi restava altra via che verso l’alto o il basso. – No, non basta. 
Lasciami venire con te. 

Lo so che ormai si è fatto tardi. Lasciami, 
poiché per tanti anni, giorni e notti e meriggi purpurei, sono rimasta sola, 
irriducibile, immacolata e sola, 
perfino nel mio letto nuziale immacolata e sola, 
scrivendo versi gloriosi sulle ginocchia di Dio, 
versi che, ti assicuro, resteranno come scolpiti su un marmo irreprensibile 
oltre la mia vita e la tua, molto oltre. Non basta. 
Lasciami venire con te. 

Non fa piú per me questa casa. 
Non sopporto di portarla sulle spalle. 
Devi sempre badare a questo e a quello, 
a puntellare il muro con la grande credenza 
a puntellare la credenza con l’antichissimo tavolo intagliato 
a puntellare il tavolo con le sedie 
a puntellare le sedie con le mani 
a sostenere con la spalla la trave che ha ceduto. 
E il piano, chiuso come un feretro nero. Non osi aprirlo. 
Badare sempre a questo e a quello, che non cada, a non cadere tu. Non ce la faccio.
Lasciami venire con te. 

Questa casa, pur con tutti i suoi morti, non vuol saperne di morire. 
Si ostina a vivere con i suoi morti 
a vivere dei suoi morti 
a vivere della certezza della sua morte 
perfino a sistemare i suoi morti su letti e scaffali pericolanti. 
Lasciami venire con te. 

Qui, per quanto piano io cammini nel fiato della sera, 
in pantofole o scalza, 
qualcosa scricchiola – s’incrina un vetro o uno specchio, 
si odono passi – non sono i miei. 
Fuori, per strada, può darsi che non si odano questi passi –
il pentimento, dicono, porta scarpe di legno –
e se fai per guardare in questo specchio o in quello, 
dietro la polvere e le incrinature, 
scorgi piú opaco e frantumato il tuo viso, 
il tuo viso: non chiedesti altro alla vita che di conservarlo integro e puro. 

L’orlo del bicchiere riluce al chiaro di luna 
come un rasoio circolare – come portarlo alle labbra, 
pur cosí assetata? – Come? – Vedi? 
Ho ancora voglia di similitudini, – mi è rimasto questo, 
questo mi rassicura ancora che ci sono. 
Lasciami venire con te. 

A volte, quando fa sera, ho la sensazione 
che fuori delle finestre passi l’ambulante con la sua vecchia orsa pesante 
dal pelo pieno di lappole e di spine  
sollevando polvere sulla strada del quartiere
una nube solitaria di polvere che incensa il crepuscolo, 
e i bambini sono tornati alle loro case per la cena e non li lasciano piú uscire 
benché dietro i muri loro indovinino i passi della vecchia orsa –
e l’orsa stanca incede nella saggezza della sua solitudine, senza un dove e un perché –
si è appesantita, non riesce piú a ballare sulle zampe posteriori
non riesce a portare la cuffia merlettata per far divertire i bambini, gli sfaccendati, gli esigenti, 
vuole solo stendersi a terra 
lasciando che le calpestino il ventre, giocando cosí il suo ultimo gioco,
mostrando la sua tremenda forza di rinuncia, 
la sua disobbedienza agli interessi altrui, agli anelli nelle labbra, alla necessità dei denti, 
la sua disobbedienza al dolore e alla vita 
con l’alleanza certa della morte – foss’anche di una morte lenta –
la sua estrema disobbedienza alla morte con la continuità e la cognizione della vita 
che con la conoscenza e l’azione sale al di sopra della sua schiavitú. 

Ma chi può giocare fino alla fine questo gioco? 
E l’orsa si rialza e cammina 
obbediente al suo laccio, agli anelli, ai denti, 
sorridendo con le labbra lacere alle monete dei bambini belli e privi di sospetto 
(belli proprio perché privi di sospetto) 
e dicendo grazie. Perché gli orsi invecchiati 
hanno solo imparato a dire: grazie, grazie. 
Lasciami venire con te. 

Questa casa mi soffoca. Anzi la cucina 
è come il fondo del mare. I bricchi appesi brillano 
come grossi occhi tondi di incredibili pesci, 
i piatti si muovono lenti come meduse, 
alghe e conchiglie mi si impigliano tra i capelli – non riesco piú a staccarle, 
non riesco a risalire in superficie –
il vassoio mi cade di mano senza rumore – mi accascio 
vedo salire, salire le bolle del mio respiro,
tento di svagarmi guardandole 
e mi chiedo cosa direbbe chi dall’alto vedesse queste bolle, 
forse che qualcuno annega, o che un sommozzatore esplora gli abissi? 

E davvero, non di rado scopro lí, nel fondo dove annego, 
coralli e perle e tesori di navi naufragate, 
incontri imprevedibili, di ieri, di oggi e del futuro, 
quasi una conferma di eternità, 
un certo sollievo, un certo sorriso di immortalità, come si dice, 
una felicità, un’ebbrezza, perfino un entusiasmo, 
coralli, perle e zaffiri; 
solo che non so donarli – no, li dono; 
solo che non so se loro possono prenderli – comunque io li dono. 
Lasciami venire con te. 

Un momento, che prendo la maglia. 
Con questo tempo instabile, per quanto, dobbiamo premunirci. 
C’è umidità la sera, e la luna 
non ti pare, davvero, che faccia aumentare il fresco? 

Lascia che ti abbottoni la camicia – che petto forte hai, 
 – che luna forte – la poltrona, dico – e quando sollevo la tazzina dal tavolo 
resta sotto un foro di silenzio, ci metto subito la mano 
per non guardare dentro – rimetto a posto la tazzina; 
anche la luna è un foro nel cranio del mondo – non guardarci dentro, 
è una forza magnetica che attira – non guardare, non guardate, 
date retta a quello che vi dico – ci cadrete dentro. Questa bella vertigine, 
leggera – attento, cadi  –
è un pozzo di marmo la luna, 
si muovono ombre, ali mute, voci misteriose – non le udite? 

Profonda la caduta, 
profonda la risalita, 
l’aerea statua tesa tra le sue ali aperte, 
profonda la carità implacabile del silenzio –
luci tremule sull’altra riva, mentre oscilli sulla tua stessa fionda, 
respiro dell’oceano. Leggerissima, bella 
questa vertigine – sta’ attento che cadi. Non guardare me, 
il mio posto è l’oscillazione – la stupenda vertigine. Cosí ogni sera 
ho un po’ di mal di testa, certi capogiri. 

Spesso faccio un salto alla farmacia di fronte per qualche aspirina, 
a volte non mi va e resto con il  mal di testa 
a sentire il rumore sordo dei tubi dell’acqua dentro i muri, 
o mi faccio un caffè; sempre distratta 
e smemorata, ne preparo due – chi berrà il secondo? –
buffo davvero, lo lascio sul davanzale a raffreddarsi, 
o a volte bevo anche l’altro, guardando dalla finestra la lampadina verde della farmacia 
come la luce verde di un treno silenzioso che mi viene a prendere 
con i miei fazzoletti, le mie scarpe sformate, la mia borsa nera, le mie poesie, 
senz’alcuna valigia – per farne che? 
Lasciami venire con te. 

Ah, te ne vai? Buonanotte. No, non vengo. Buonanotte.
Tra poco esco. Grazie. Perché infine bisognerà
che esca da questa casa in rovina.
Devo vedere un po’ di città – no, non la luna –
la città con le sue mani callose, la città del salario quotidiano,
la città che giura sul pane e sul pugno,
la città che ci regge tutti sulle spalle 
con le nostre meschinità,  cattiverie, inimicizie,
con le nostre ambizioni, la nostra ignoranza e la vecchiaia,
devo sentire i grandi passi della città,
per non sentire piú i tuoi passi
né i passi di Dio, né i miei passi. Buonanotte.

(La stanza si fa buia. Si vede che una nube ha coperto la luna. D’un tratto, come se qualcuno avesse alzato il volume della radio del bar vicino, si ode una frase musicale molto nota. Allora mi sono reso conto che tutta questa scena era stata accompagnata a basso volume dalla Sonata al chiaro di luna, solo la prima parte. Ora il Giovane starà scendendo con un sorriso ironico, forse di commiserazione, sulle labbra ben disegnate, e con un senso di liberazione. Quando sarà arrivato a San Nicola, prima di scendere la scala di marmo, riderà − un riso forte, irrefrenabile. La sua risata non suonerà affatto sconveniente sotto la luna. Forse l’unica cosa sconveniente è che non c’è nulla di sconveniente. Poco dopo il Giovane tacerà, si farà serio e dirà: “La decadenza di un’epoca.” Cosí, ormai completamente tranquillo, si sbottonerà di nuovo la camicia  e andrà per la sua strada. Quanto alla Donna in Nero, non so se sia infine uscita di casa. Il chiaro di luna splende ancora. E negli angoli della stanza le ombre si stringono per un’incontenibile contrizione, quasi un’ira, non tanto per la vita, quanto per l’inutile confessione. Lo sentite? La radio continua):

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s