Gunnar Ekelöf, ”Singur in noapte – Einsam in der Nacht – Ensam i natten”

Ar putea fi o imagine cu sculptură

Prieteni

Gunnar Ekelöf, ”Singur in noapte – Einsam in der Nacht – Ensam i natten”

Singur in noapte mi-e cel mai bine
singur cu lumina mea tainică
eliberat de constrangerea zilei
aplecat pe-o lucrare nicicand terminată
combinand cărțile răbdarii. Si nu e nimic
dacă răbdarea n-apare nicicum
Am noaptea înainte-mi. Poate în cărți
undeva este-o asemanare. Poate ca
undeva deja a fost spus adevărul
Atunci de ce să-mi fac griji? Se poate
vreodata spune mai mult? Împrăștiat
in gânduri vreau vântul nopții s-ascult
la flautul Korybantilor
și-n limba veșnicilor rătăcitori

-traducere de Catalina Franco-
_________________________________

Einsam in der Nacht ist mir am besten zumute
einsam mit der geheimnisumwobenen Lampe
vom aufdringlichen Tag entbunden
über eine nie beendete Arbeit gebeugt
Patiencekarten kombinieren. Und was
wenn die Patience nie aufgehen wilI
Ich habe die Nacht vor mir. Irgendwo
schlummert in den Karten ein Zufall. Irgendwo
ist eine Wahrheit schon einmal gesagt
Weshalb also sich beunruhigen? Kann sie jemals
mehr gesagt werden? Zerstreut
will ich dem Nachtwind lauschen
den Flöten der Korybanten
und der Sprache jener, die ewig wandern

übertragen von Roland Erb-
_____________________________
Ensam i natten trivs jag bäst
ensam med den hemlighetsfulla lampan
befriad fran den paträngande dagen
böjd över ett aldrig färdigt arbete
patiencekortens kombinationer. Än sen
om aldrig denna patience gar ut
Jag har natten pa mig. Nagonstans
sover en slump över korten. Nagonstans
är redan en sanning en gang sagd
Varför da oroa sig? Kan den nagonsin
sägas mer? I tankspriddhet
vill jag lyssna till vinden i natten
till korybanternas flöjter
och till de eviga vandrarnas sprak

____________________________

-dansul korybantilor-

Jorge Luis Borges, ”Elsa – Elsa”

Nu este disponibilă nicio descriere pentru fotografie.

Prieteni

Jorge Luis Borges, ”Elsa – Elsa”

Nesfârșite nopți de nesomn și pedeapsă
ce după zori tânjeau și de ei se temeau,
acele zile de ieri care tot repetau
un alt ieri inutil. Azi vă binecuvânt.
Cum puteam presimți în anii aceia
de singurătate în iubire că atroce
povești de febră și de cumplite
aurore n-au fost decât trepte
stângace și rătăciri prin galerii
care mă vor conduce la puritatea
seninelor înălțimi, că seninul va dăinui
din seara de azi în toate zilele mele?
Elsa, în mâna mea e mâna ta. Vedem
în aer zăpada și o iubim.

-traducere de Catalina Franco-
_________________________

Noches de largo insomnio y de castigo
que anhelaban el alba y la temían,
días de aquel ayer que repetían
otro inútil ayer. Hoy los bendigo.
¿Cómo iba a presentir que en esos años
de soledad de amor que las atroces
fábulas de la fiebre y las feroces
auroras no eran más que los peldaños
torpes y las errantes galerías
que me conducirían a la pura
cumbre de azul, que el azul perdura
de esta tarde de un día y de mis días?
Elsa, en mi mano está tu mano. Vemos
en el aire la nieve y la queremos.

Sfântul Ioan al Crucii, ”Cântecul spiritual – San Juan de la Cruz, „La Canción Espiritual”

Ar putea fi artă

Prieteni

Sfântul Ioan al Crucii, ”Cântecul spiritual – San Juan de la Cruz, „La Canción Espiritual”

Preaiubitul meu, munții,
impaduritele văi singuratice,
ciudatele insule,
clocotitoarele râuri,
suierul vantului indragostit.
Noaptea cea liniștită
asteptand înaltarea zorilor,
melodia tăcută,
singurătatea sonoră,
cina ce recreează și îndrăgostește.
Patul nostru înflorit,
inlantuit de grote de lei,
în purpur întins,
cu pace construit,
din mii de scuturi încoronate cu aur.

-traducere de Catalina Franco-
____________________________
Mi Amado, las montañas,
los valles solitarios nemorosos,
las ínsulas extrañas,
los ríos sonorosos,
el silbo de los aires amorosos,
La noche sosegada
en par de los levantes del aurora,
la música callada,
la soledad sonora,
la cena que recrea y enamora.
Nuestro lecho florido,
de cuevas de leones enlazado,
en púrpura tendido,
de paz edificado,
de mil escudos de oro coronado.

____________________
Chagall, ”Cantarea Cantarilor”

Mariangela Gualtieri, da ”Parsifal ”

Nu este disponibilă nicio descriere pentru fotografie.

Prieteni

Mariangela Gualtieri, da ”Parsifal ”

Eu nu-mi explic seninătatea
lui Dumnezeu și nu-mi explic că n-aud
amara lui jale, urletul lui de mânie ori
de iubire și nu pot să-l văd că sunt orb
dar aș vrea să-l aud plângând cum plâng eu
privind chipuri îndurerate, privind la
chipurile celor cu teribile boli pământene,
eu nici n-am să-l invoc și nici n-am să-l hulesc
la scădere-i prea tare și-i mult prea
abstract pentru kilogramele mele umane.

**
-traducere de Catalina Franco-
**

Io non so spiegarmi l’imperturbabilita
di Dio, e non mi spiego di non udire il
suo grave lamento, il suo urlo di collera o
d’amore, e non so vederlo che sono in cecita
ma vorrei sentirlo almeno piangere come piango io
guardando le facce indolorate, guardando le
facce con grave malattia terrestre,
io non so invocarlo né bestemmiarlo che
e troppo nella sottrazione e troppo
astratto per i miei chili umani.

Mario Luzi, ”Din mormânt – Dal sepolcro”

Ar putea fi artă cu 1 persoană şi interior

Prieteni

Mario Luzi, ”Din mormânt – Dal sepolcro”

Din mormânt, viața a explodat.
Moartea și-a pierdut dura ei agonie.
Începe o nouă eră: omul-împăcat
cu alianța nouă făcută de sângele tău
are înainte-i calea.
E greu să rămâi pe calea aceea.
E îngustă ușa împărăției tale.
Acum, ajută-ne, Mântuitorule,
acum invocăm ajutorul tău,
tu, călăuză și conducător, nu ne respinge.
Ocara lumii a fost imensă.
Iubirea ta a fost infinit mai mare.
Noi cu iubire iubire îți cerem.
Amin.

-traducere de Catalina Franco-
______________________

Dal sepolcro la vita è deflagrata.
La morte ha perduto il duro agone.
Comincia un’era nuova: l’uomo riconciliato nella nuova
alleanza sancita dal tuo sangue
ha dinanzi a sé la via.
Difficile tenersi in quel cammino.
La porta del tuo regno è stretta.
Ora sì, o Redentore, che abbiamo bisogno del tuo aiuto,
ora sì che invochiamo il tuo soccorso,
tu, guida e presidio, non ce lo negare.
L’offesa del mondo è stata immane.
Infinitamente più grande è stato il tuo amore.
Noi con amore ti chiediamo amore.
Amen.

Mario Luzi, „Meditație introductivă la Calea Crucii – Meditazione introduttiva alla Via Crucis”

Ar putea fi artă

Prieteni

Mario Luzi, „Meditație introductivă la Calea Crucii – Meditazione introduttiva alla Via Crucis”

Tatăl meu, de pământ m-am îndrăgostit
cât n-aș fi crezut.
Frumos, îngrozitor e pământul.
Eu aproape in taina aici m-am născut.

aici am crescut și am devenit adult
într-un colț liniștit al lui
printre sărmanii oameni,
iubitori și nenorociți.
M-am îndrăgostit de căile sale,
dragi imi erau și dealuri, și livezi de măslini,
și vii, și deșerturi.
Pentru fiul tău, pământul e doar o haltă,
acum mă doare să-l părăsesc
chiar și pe oameni și muncile lor,
casele lor, îndatoririle.
Îmi pare rău că trebuie să-i las.
Inima omului e plină de grozavii,
dar eu nici o clipă nu te-am părăsit.
Te-am dus chiar și-acolo unde păreai a nu fi
ori ai uitat c-ai fost.
Pe pământ viața e dureroasă,
dar e și voioasă: îmi amintesc
de cele mici ale omului, de animale, de arbori.
Lipsesc azi aici pe-acest deal pe care-l numesc Calvar.
Să plec mai multă spaimă îmi da decât ar fi drept.
Am fost prea mult om printre oameni ori prea puțin?
Am fost pământean prea mult ori m-am ferit?
După tine-am tânjit puternic și necontenit,
curând ne vom reuni la scaunul veșnic.
Tată, nu judeca
această vorbire a mea aproape delirantă
întâmpin-o ca pe o dorință de dragoste,
la nebunia-i nu te uita.
Am venit pe pământ spre-a-ți face voia
deși uneori am vorbit despre ea.
Rogu-te,-ai milă de slăbiciunea mea.
Când la ceruri vom fi împreună iar,
cumplită îmi va fi fost încercarea,
iar în memoria eternității n-o să se piardă.
Eu din această stare umană de netrebnicie
la tine-acum vin, tu slăbiciunea mea înțelege-o.
Ia-mă, mă înălță la crucea bătută pe deal,
Părinte, vai, în mâini și picioare cuie îmi bat.
Aici calea mea se încheie cu adevărat.
Îndatorirea nelegiuirii plătită e cu nelegiuire.
Tu însă știi taina. Doar Tu.

______________________
-traducere de Catalina Franco-
______________________
Padre mio, mi sono affezionato alla terra
quanto non avrei creduto.
E bella e terribile la terra.
Io ci sono nato quasi di nascosto,
ci sono cresciuto e fatto adulto
in un suo angolo quieto
tra gente povera, amabile e esecrabile.
Mi sono affezionato alle sue strade,
mi sono divenuti cari i poggi e gli uliveti,
le vigne, perfino i deserti.
E solo una stazione per il figlio Tuo la terra
ma ora mi addolora lasciarla
e perfino questi uomini e le loro occupazioni,
le loro case e i loro ricoveri
mi da pena doverli abbandonare.
Il cuore umano e pieno di contraddizioni
ma neppure un istante mi sono allontanato da te.
Ti ho portato perfino dove sembrava che non fossi
o avessi dimenticato di essere stato.
La vita sulla terra e dolorosa,
ma e anche gioiosa: mi sovvengono
i piccoli dell’uomo, gli alberi e gli animali.
Mancano oggi qui su questo poggio che chiamano Calvario.
Congedarmi mi da angoscia piu del giusto.
Sono stato troppo uomo tra gli uomini o troppo poco?
Il terrestre l’ho fatto troppo mio o l’ho rifuggito?
La nostalgia di te e stata continua e forte,
tra non molto saremo ricongiunti nella sede eterna.
Padre, non giudicarlo
questo mio parlarti umano quasi delirante,
accoglilo come un desiderio d’amore,
non guardare alla sua insensatezza.
Sono venuto sulla terra per fare la tua volonta
eppure talvolta l’ho discussa.
Sii indulgente con la mia debolezza, te ne prego.
Quando saremo in cielo ricongiunti
sara stata una prova grande
ed essa non si perde nella memoria dell’eternita.
Ma da questo stato umano d’abiezione
vengo ora a te, comprendimi, nella mia debolezza.
Mi afferrano, mi alzano alla croce piantata sulla collina,
ahi, Padre, mi inchiodano le mani e i piedi.
Qui termina veramente il cammino.
Il debito dell’iniquita e pagato all’iniquita.
Ma tu sai questo mistero. Tu solo.
____________________-
-Rubliov, Treimea

Eduard Mörike, ”Harfele vântului -An eine Äolsharfe”

Ar putea fi o imagine cu trandafir, copac, în aer liber şi zid de cărămidă

Prieteni

Eduard Mörike, ”Harfele vântului -An eine Äolsharfe”

Aplecat peste zidul de iederă
Al vechii terase,
Tu, muză născută în aer,
Tu, tainic joc al corzilor,
Începe,
Începe din nou
Melodicul tău lamento!

Veniți voi, vânturi, de peste tot,
O, de la copilandrul
Ce-atâta de drag mi-a fost
Proaspătul verde deal.
Cu primăvăratice flori înflorind pe drum,
Încărcat de miresme,
Cu-atâta dulceață inima mea vă strânge!
Și susură-n corzi,
Atrase de-o melancolie blândă,
Cresc în făgașul dorului meu
Și din nou mor.

Dar dintr-o dată,
Pe când vântul mai tare bate
Din harpă un strigăt blând
Reia, speriindu-mă dulce,
Un tremur, deodată, în sufletu-mi;
Și, cutremurat, trandafiru-și împrăștie
La picioarele mele frunzele!

-traducere de Catalina Franco-
______________________________

Angelehnt an die Efeuwand
Dieser alten Terrasse,
Du, einer luftgebornen Muse
Geheimnisvolles Saitenspiel,
Fang an,
Fange wieder an
Deine melodische Klage!

Ihr kommet, Winde, fern herüber,
Ach, von des Knaben,
Der mir so lieb war,
Frisch grünendem Hügel.
Und Frühlingsblüten unterweges streifend,
Übersättigt mit Wohlgerüchen,
Wie süß bedrängt ihr dies Herz!
Und säuselt her in die Saiten,
Angezogen von wohllautender Wehmut,
Wachsend im Zug meiner Sehnsucht,
Und hinsterbend wieder.

Aber auf einmal,
Wie der Wind heftiger herstößt,
Ein holder Schrei der Harfe
Wiederholt, mir zu süßem Erschrecken,
Meiner Seele plötzliche Regung;
Und hier – die volle Rose streut, geschüttelt,
All ihre Blätter vor meine Füße!

Eduard Mörike, ”Oglinda credincioșilor tai ochi căprui – Der Spiegel dieser treuen, braunen Augen”

Ar putea fi o imagine cu unul sau mai mulţi oameni

Prieteni

Eduard Mörike, ”Oglinda credincioșilor tai ochi căprui – Der Spiegel dieser treuen, braunen Augen”

Oglinda credincioșilor tai ochi căprui
Pare-un reflex al miezului aurului;
Ce pare-a fi smuls din adâncul pieptului,
Acolo, într-o jale sfântă, poate înflori lumina.
Să mă cufund în adânca noapte a privirii
Chiar tu mă îmbii, neștiutoare copilă –
Ai vrea bucuria în mine și-n tine s-aprind,
În cupa păcatului tu îmi dai moartea cu un surâs!

-traducere de Catalina Franco-
_____________________________

Der Spiegel dieser treuen, braunen Augen
Ist wie von innerm Gold ein Widerschein;
Tief aus dem Busen scheint er’s anzusaugen,
Dort mag solch Gold in heilgem Gram gedeihn.
În diese Nacht des Blickes mich zu tauchen,
Unwissend Kind, du selber lädst mich ein –
Willst, ich soll kecklich mich und dich entzünden,
Reichst lächelnd mir den Tod im Kelch der Sünden!

Margherita Guidacci, „Nisipul și îngerul – La sabbia e l’angelo”

Nu este disponibilă nicio descriere pentru fotografie.

Prieteni

Margherita Guidacci, „Nisipul și îngerul – La sabbia e l’angelo”

I
Nu era nevoie de temple-n ruină la margine de pustiuri,
De coloane surpate, de trepte spre nicăieri conducând;]
Nici de epavele înțepenite-n nisip, nici de oase albite de mare;
Nici, înghițindu-ne case și lanuri, de violentele flăcării
Era nevoie să se ridice umbra intr-un liniștit colț al camerei,
Ori să vegheze-n spatele ușii noastre deschise –
De ploaia subțire-n fereastră, de-o tablă gemând în vânt:
Ca noi deja să știm că aparținem morții.

II
Urma de vrei a-ți lăsa, vai, omule, mai bine-n nisipuri zgârie,)
Fiindcă și turnul cel mai înalt se va preface-n nisip în cele din urma.
Pe țărmul pustiu scrie-ți numele și mării roagă-te ca în curând cu lacrime să-l aștearnă:]
Tu însuți fiind nisip, si moartea tot ce după tine o sa rămână.

III
De fiece dată când ne luăm rămas bun;
De fiece dată când copilăriei întors-am spatele nostru căzut,]
(La îndelungul lui plâns tremurându-ne sufletul);
De fiece dată când în lumina rece a zorilor ne-am despărțit de iubit;]
De fiece dată când am văzut cum enigma se închide în ochii stinși;
Ori când pur și simplu doar ascultam bătând vântul pe căi pustii,]
Și-am urmărit cum trece toamna pe deal,
Lângă noi era Îngerul și ne mistuia.

IV
Dragostea noastră acum va trece în vie și-n grâu,
Otrava noastră în cactuși și în cruzii spini.
Aplecându-se la izvor vor spune cei vii:
„Cine apa spre noi a împins din tăinuitele vene-ale lumii ?”
Și, cu mult înainte ca frigul să-i ia, și noaptea să li se așeze pe inimi,]
Chiar și într-o amiază de albine și de arzătoare seve,
Ei vor cunoaște neliniștea, fiindcă-s puternici și înghesuiți,
Și nici o scăpare nu e din cercul unde deja ne-am strâns,
Cu toate tulpinile răsărite, cu toate roadele grele și pline pământului nostru se înclină.]

V.
Cele din urma ce s-au desprins au fost vocile.
Nu vocile îngrozitoare
Ale războaielor și uraganelor,
Nici chiar umanele și prea iubitele voci,
Ci murmurul ierbii și-al apei, râsetul vântului, șuierul
Ramurilor, în zbenguitul sprințarelor veverițe,
Fericitul zumzet al gâzelor de-a lungul verilor multe
Pân’ la ronțăitul de neoprit al celei mai mici dintre ele
În încăperea unde noi nu voiam să murim.
Totul fiind încâlcit într-un sunet, într-un nemișcat
Și pierit tumult, precum acela al sângelui
Când sângele nostru viață avea. Dar noi știam deja
Că imposibil era de răspuns la toate acestea.
Și când ne-a întrebat îngerul. „Vreți și aducere-aminte?”
L-am implorat noi înșine : „Tăcere să fie!”

VI
Nu ramura ruptă, nici iarba topită de-a lungul cărării
Ne vorbeau despre trecere, ci-atingerea singurătății
Că totul a fost păstrat și-a revenit la noi, eliberându-ne,
După mesajul obișnuit, un altul, cuvântul necunoscut.
Cum tresăream ascultându-l, ce sigură inima
Ni se îndrepta pe, invizibilă, calea!
Așa că noi te-am urmat totdeauna, Iubitule și Dominatorule!
Nu ne-a surprins lumina albă în care noua te-ai arătat ]
(Acum că trupeasca umbră s-a așternut pe-al morții meridian)
Fiindcă de-atâta timp doar pe tine te-am cunoscut, doar ție
Noi am supus predestinata ta prada, si am
târât cerescul tău lanț străin pe căile pământului.
Toate uneltele tale au nume bizare
și dificile, dar eu văd limpede,
știind că-n adâncu-mi sunt numai eu singur,
metri și crete cu care marchezi și măsuri
fără a obosi.
Ca un croitor, scoate-ți acele dintre buze:
în sufletul meu fixează-le, și apoi
spune-mi: „Aici vom face un tiv frumos.
Mult mai bine te vei simți dup-aceea.”
Nu vreau să-mi tai o bucată din suflet!
De prea mult sunt ca să intru în lumea ta,
Ei bine, nu vreau să intru în ea.
Eu sunt poet: un flutur, o delicată
ființă, eu am aripe.
Dacă le rupi, mă voi suci pe pământ,
dar asta nu mă va face să fiu
o fericită, disciplinată furnică.
O rămășiță de civilitate industrială
Apa puțină de lângă țărmul
unde plutesc
putrede lemne unite-n ciudate figuri
de cuie ruginite
unde se varsă resturi
din amara scursură a vreunei fabrici;
apa unde în cercuri murdare
gâlgâie spuma
ori se întinde în cicatricile netede
de-amare culori fără nume;
unde-s uleiuri și sărătură;
unde nicicum nu pătrunde vreo undă
care să mai revină vreodată în larg;
unde nimic nu dispare și nu e răscumpărat –
apa asta, deodată, o regăsești în suflet
când răul te apucă
iar din cauza asta pare impură
pană și flacăra soarelui.

-traducere de Catalina Franco-
__________________________________

I
Non occorrevano i templi in rovina sul limitare dei deserti,
Con le colonne mozze e le gradinate che in nessun luogo conducono;]
Né i relitti insabbiati, le ossa biancheggianti lungo il mare;
E nemmeno la violenza del fuoco contro i nostri campi e le case.
Bastava che l’ombra sorgesse dall’angolo più quieto della stanza,
O vegliasse dietro la nostra porta socchiusa –
La fine pioggia ai vetri, un pezzo di latta che gemesse nel vento:
Noi sapevamo già di appartenere alla morte.

II
Se vuoi lasciare la tua impronta, o uomo, scalfisci piuttosto la sabbia,]
Perché la più alta torre diverrà sabbia alla fine.
Scrivi il tuo nome sul lido deserto, e prega il mare che presto lo cuopra di lamento:]
Perché tu stesso sei sabbia, sei la morte che dopo di te rimane.

III
Ogni volta che dicemmo addio;
Ogni volta che verso la fanciullezza ci volgemmo, alle nostre spalle caduta,]
(Tremando l’anima al suo lungo lamento);
Ogni volta che dall’amato ci staccammo nel freddo chiarore dell’alba;]
Ogni volta che vedemmo su morti occhi l’enigma richiudersi;
O anche quando semplicemente ascoltavamo il vento nelle strade deserte,]
E guardavamo l’autunno trascorrere sulla collina,
Stava l’Angelo al nostro fianco e ci consumava.

IV
Ora il nostro amore si spanderà nella vigna e nel grano,
Il nostro veleno nei cactus e negli spini crudeli.
Si curveranno i vivi alle sorgenti, diranno:
“Chi spinse verso noi l’acqua da occulte vene del mondo?”
E molto prima che il freddo li colga e la notte sul loro cuore s’adagi,]
Anche in un meriggio d’api e di succhi ardenti,
Conosceranno l’angoscia, perché potenti noi siamo e vicini,
E non vi è fuga dal cerchio in cui già li stringiamo,
Con ogni stelo da noi sorto e ogni frutto che colmo e grave alla nostra terra s’inchina.]

V
Furono ultime a staccarsi le voci. Non le voci tremende
Della guerra e degli uragani,
E nemmeno voci umane ed amate,
Ma mormorii d’erbe e d’acque, risa di vento, frusciare
Di fronde tra cui scoiattoli invisibili giocavano,
Ronzìo felice d’insetti attraverso molte estati
Fino a quell’insetto che più insistente ronzava
Nella stanza dove noi non volevamo morire.
E tutto si confuse in una nota, in un fermo
E sommesso tumulto, come quello del sangue
Quando era vivo il nostro sangue. Ma sapevamo ormai
Che a tutto ciò era impossibile rispondere.
E quando l’Angelo ci chiese. “Volete ancora ricordare?”
Noi stessi l’implorammo: “Lascia che venga il silenzio!”

VI
Non il ramo spezzato, non l’erba scomposta lungo il sentiero
Ci dicevano il suo passaggio, ma il tocco di solitudine
Che ogni cosa in sé custodiva ed a noi rendeva, liberando
Dopo il messaggio consueto l’altra, l’ignota parola.
Come trasalivamo ascoltandola, come s’orientava sicuro
Il nostro cuore sull’invisibile traccia!
Così noi sempre ti seguimmo, Dominatore ed Amato,
Né ci sorprende la bianca luce in cui svelato al nostro fianco cammini]
(Ora che l’ombra carnale è tramontata sul meridiano della morte)
Perché da lungo tempo te solo conoscevamo, a te solo
Obbedivamo, tua destinata preda,
Trascinando sulle vie della terra la tua celeste catena straniera.
Tutti i vostri strumenti hanno nomi bizzarri
e difficili, ma io vedo chiaro
e so che in fondo sono solamente
metri e gessetti con cui misurate
e segnate – segnate e misurate
senza stancarvi.
Sfilate spilli di tra le labbra, come un sarto:
me li appuntate sull’anima
e dite: “Qui faremo un bell’orlo.
Dopo starai tanto meglio.”
Io non voglio che mi tagliate un pezzo d’anima!
Se ne ho troppa per entrare nel vostro mondo,
ebbene, non voglio entrarci.
Sono una poetessa: una farfalla, un essere
delicato, con le ali.
Se le strappate, mi torcerò sulla terra,
ma non per questo potrò diventare
una lieta e disciplinata formica.
Un avanzo di civiltà industriale
L’acqua bassa vicina alla riva
dove galleggiano
legni marci uniti ad angoli strani
da chiodi rugginosi
e dove si rovesciano i rifiuti
d’un astioso rigagnolo di fabbrica;
l’acqua dove la schiuma
gorgoglia in cerchi grigi
o si allunga fra lisce cicatrici
di luridi colori senza nome;
dove la nafta opprime la salsedine;
dove non penetra ondata
che sappia poi tornare al largo;
dove nulla scompare e nulla viene redento –
quest’acqua, a un tratto, ti trovi nell’anima
quando il male t’afferra
e per il tuo contagio sembra impura
anche la fiamma del sole.

Rafael Alberti, ”Trei amintiri din cer – Tres recuerdos del cielo”

Ar putea fi un cadru apropiat cu 1 persoană

Prieteni

Rafael Alberti, ”Trei amintiri din cer – Tres recuerdos del cielo”

Omagiu lui Gustavo Adolfo Bécquer
PROLOG

Nici trandafir, nici arhanghel n-aveau zi de naștere.
Totul era înainte de muget și plânset.
Când lumina nu știa încă
dacă marea s-ar naște băiat sau fată.
Când vântul visa la coame ca să le pieptene
și la garoafe focul și la obraji să-i aprindă
și apa la buze închise de unde să beie.
Tot, înainte de trup de nume de timp.

Așadar, mi-amintesc că, odată, pe cer …
PRIMA AMINTIRE
„… un crin secerat …”
G. A. Bécquer

Umbla resemnat ca un crin ce gândește
ca o pasăre care ar ști c-ar fi să se nască.
Privind fără de-a se vedea la o lună făcând din visul său o oglindă,
la o tăcere de nea ridicându-i pașii.
La o tăcere apropiată
Era înainte de harpă, de ploaie și de cuvinte.
Și nu știa
Învățăcel alb al aerului
în freamăt de stele, de pom, de floare
Tulpină-i era centura sa verde.
Cu stelele mele
ce, neștiutoare de toate,
l-au înecat în două oceane
în ochi ca să-i sape două lagune.

Și-mi amintesc …

Nimica mai mult: doar moartea și dispariția.
A DOUA AMINTIRE „… rumori de săruturi, zvonuri de aripi …”
G. A. Bécquer

Chiar și mai înainte,
cu mult înainte de rebeliunea umbrelor,
și ca penele arzătoare să fi căzut în lume
și când o pasăre ar fi putut muri pentru un crin.
Înainte, înainte să mă întrebi
numărul și locul trupului meu.
Cu mult înaintea trupului.
În epoca sufletului.
Când, în fruntea neîncoronată a cerului, tu deschideai
prima dinastie a visului.
Când, în neant contemplându-mă,
cuvântul dintâi inventai.

Așadar, întâlnirea noastră.
A TREIA AMINTIRE
„… în spatele evantaiului penelor aurii …”

Celestele valsuri încă nu se căsătoriseră
cu iasomie și cu zăpadă,
nici vântul nu reflecta la posibila muzică a pletelor tale,
nici regele nu hotăra ca violeta să fie îngropată într-o carte.
Nu.
Era pe vremea când rândunica călătorea
fără inițialele noastre în cioc.
În care iedera și, senine, clopotele
fără terase piereau, și fără stele.
Vremea
la care pe umărul unei păsări nu se afla nici o floare care să-și sprijine capul.

Așadar, în spatele evantaiului tău, prima noastră lună.

-traducere de Catalina Franco-
_________________________________

Homenaje a Gustavo Adolfo Bécquer

PRÓLOGO

No habían cumplido años ni la rosa ni el arcángel.
Todo, anterior al balido y al llanto.
Cuando la luz ingboraba todavía
si el mar nacería niño o niña.
Cuando el viento soñaba melenas que peinar
y claveles el fuego que encender y melijjas
y el agua unos labios parados donde beber.
Todo, anterior al cuerpo, al hombre y al tiempo.

Entonces, yo recuerdo que una vez, en el cielo…
PRIMER RECUERDO
«… una azucena tronchada… »
G. A. Bécquer

Paseaba con un dejo de azucena que piensa
casi de pájaro que sabe ha de nacer
Mirándose sin verse a una luna que le hacía es espejo el sueño
y a un silencio de nieve que le elevaba los pies
A un silencio asomada
Era anterior al arpa, a la lluvia y a las palabras.
No sabía
Blanca alumna del aire
temblaba con las estrellas, con la flor y con los árboles
Su tallo, su verde talle
Con las estrellas mías
que, ignorantes de todo
por cavar lagunas en sus ojos
la ahogaron en dos mares

Y recuerdo…

Nada más…muerta, alejarse.
SEGUNDO RECUERDO
«… rumor de besos y batir de alas…»
G. A. Bécquer

También antes,
mucho antes de la rebelión de las sombras
de que al mundo cayeran plumas incendiadas
y un pájaro pudiera ser muerto por un lirio.
Antes, antes de que tu me preguntaras
el numero y el sitio de mi cuerpo.
En la época del alma.
Cuando tú abriste la frente sin corona, del cielo,
la primera dinastía del sueño.
Cuando tú, al mirarme en la nada,
inventaste la primera palabra.

Entonces, nuestro encuentro.
TERCER RECUERDO
«… detrás del abanico de plumas de oro…»
G. A. Bécquer

Aún los valses del cielo no habían desposado al jazmín y la nieve,
ni los aires pensando en la posible música de tus cabellos,
ni decretado el rey que la violeta se enterara en un libro.
No.
Era la era en la que la golondrina viajaba
sin nuestras iniciales en el pico.
En que las campanillas y las enredaderas
morían sin balcones que escalar y estrellas.
La era
en que al hombre de un ave no había flor que apoyara la cabeza.
Entonces, detrás de tu abanico, nuestra luna primera.