W.H. Auden, „E târziu – We’re Late”

W.H. Auden, „E târziu – We’re Late”

Orologiul nu ne arată ora din zi
Pentru ce eveniment să te rogi
Fiindcă nu mai e timp, fiindcă
Nu mai e timp până ce o să
Știm când o să vină ceasul,
De ce timpul e diferit de timp.
Întrebarea mea n-ar putea mulțumi
Răspunsul din ochiul statuii:
Numai cei vii întreabă a căruia frunte
Poate purta romanul laur acum;
Morții ne spun numai cum.

Ce se întâmplă cu viii când noi murim?
Moartea nu înțelege Moartea; nici eu, nici tu.

-traducere de Catalina Franco-
––––––––––––––––
Clocks cannot tell our time of day
For what event to pray
Because we have no time, because
We have no time until
We know what time we fill,
Why time is other than time was.
Nor can our question satisfy
The answer in the statue’s eye:
Only the living ask whose brow
May wear the Roman laurel now;
The dead say only how.

What happens to the living when we die?
Death is not understood by Death; nor You, nor I

Joachim Werneburg, ”Crinul – Die Lilie”

Joachim Werneburg, ”Crinul – Die Lilie”



Înalt, – pe malul verde al râului –
Cu lujer subțire, cu frunzele
Lent unduite de valuri stă crinul.
Alba coroană i-ar vrea-o apele.

Fiece strop are-n el imaginea crinului
Trecând-o din val în val râului,
Ce poartă dorința către șuvoiul
Ce începe-a-i atinge splendoarea.

Crinul e înalt, delicat, dar cu tulpina
De neatins, și către el râul
Spre țărm își rostogolește spuma,
Purtând odată cu el și crinul.

-traducere de Catalina Franco-
––––––––––––––––-

Am grünen Ufer steht sie, des Flusses, hoch
Und schlanken Stiels, die Lilie, – die Blätter leicht
Bespiegelt von den Wogen. Fluten
Möchten gewinnen die weiße Krone.

Ein jeder Tropfen führte der Lilie Bild
Und reichte an die Wellen weiter, an kommende,
Die Sehnsucht – bis der Strom zu schwellen
Anhebt, die Schöne sich zu erlangen.

Die hohe Lilie zart doch erreichbar nicht
Auf ihrem Stiele, Schäumende rollen jetzt
Gegen das Land, bis schnell der Fluß das
Ufer, das ganze, die Lilie mitreißt.

Joachim Werneburg, ”Cântărețul – Der Sänger”

Joachim Werneburg, ”Cântărețul – Der Sänger”


La început, băiatul auzise vorbind păsările,
Ascultase, de nebunie obosit, glasul codrului,
Totul din el în silabe s-a revărsat până ce
A adormit dulce.
Deșteptat, înconjurat e Orfeu de nebunia
luminii. Îi vorbea veșnicul. Și însuflețit el
din beznă aduce tot visul la imaginea de cristal,
delirul la cânt.
-traducere de Catalina Franco-
______________________________
Früh vernahm der Knab das Gespräch der Vögel,
Lauschte, müd vom Tolln, dem Geräusch des Waldes,
Darin alles Fließen zu Silben rinnt, bis
Süß er entschlummert.
Den erwachten Orpheus umspielt ein lichter
Wahnsinn. Altes sprach. Und begeistert klärt er
Dunkles All des Traums zu kristallnem Bild, ein
Wähnen zum Liede.

Emily Dickinson, ”Ceva asemeni cu fluturul – Qualcosa simile a una Farfalla – Some such Butterfly ”

Încă una din metaforele – definiție ale poeziei lui Emily
_____________________________________________________

Emily Dickinson, ”Ceva asemeni cu fluturul – Qualcosa simile a una Farfalla – Some such Butterfly ”

Ceva asemeni cu fluturul
Pe care-l vezi
În pampa braziliană,
Dar numai la prânz, nu mai târziu, iubite, –
Permisul expiră apoi – ,
Ceva ca un trandafir,
Care se-arată și trece,
Gata să fie cules de tine,
Ceva
Aidoma stelelor – recunoscute noaptea trecută –
Azi dimineață – însă – străine

-traducere de Catalina Franco
______________________________
Qualcosa simile a una Farfalla che si vede
Nelle Pampas Brasiliane –
Solo a mezzogiorno – non più tardi – Caro –
Poi – il Permesso scade –
Qualcosa simile a una Rosa – che si rivela – e passa-
Pronta ad essere da Te Colta –
Come le Stelle – che riconoscevi la Notte scorsa –
Straniere – Stamane
– trad. di Giuseppe Ierolli –
_______________________________

Some such Butterfly be seen
On Brazilian Pampas –
Just at noon – no later – Sweet –
Then – the License closes –
Some such Rose – express – and pass –
Subject to Your Plucking –
As the Stars – You knew last Night –
Foreigners – This Morning –

Emily Dickinson

O, Susie, Susie, restul îl știi ( doar tu) !
_____________________________________
Giovedì pomeriggio –

Il sole risplende caldo, cara Susie, ma il sole più dolce se n’è andato, e in quella remota Manchester, e tutto il mio cielo azzurro si dilegua in questo pomeriggio d’inverno.
Vinnie e io siamo qua – proprio dove ci trovavi sempre quando venivi nel pomeriggio a sederti un po’ con noi – Oggi ci manca il tuo viso, e una lacrima è caduta un momento fa sul mio lavoro, così metto via il cucito, e provo a scriverti. Avrei preferito aver parlato, cara Susie – mi sembra tanto tempo da quando ti vedevo spesso – è passato tanto tempo Susie, da quando siamo state insieme – così tanto da quando abbiamo consumato un crepuscolo, e parlato di ciò che amavamo, ma tu tornerai, è c’è tutto un futuro, che è ancora inesplorato! È la stella più brillante del firmamento di Dio, e io guardo sovente il suo volto.
Sono corsa alla porta, cara Susie – sono corsa fuori nella pioggia, con null’altro che le ciabatte, ho chiamato „Susie, Susie”, ma tu non mi hai vista; allora sono corsa alla finestra del soggiorno e ho picchiato con tutta la forza sul vetro, ma te ne sei andata senza mai badare a me.
Mi sono sentita così sola, che non ho potuto trattenere le lacrime, quando sono tornata alla tavola, pensando che stavo facendo colazione, e tu eri andata via – ma di lì a poco ho pensato che la stessa odiosa carrozza che ti aveva portata via, ti avrebbe riportata di nuovo indietro in un momento, e la ripicca mi è talmente piaciuta che non ho pianto più finché non è spuntata la lacrima di cui ti ho parlato. E ora, mia assente, confido nei giorni a venire, fino a quando ti vedrò a casa – cucio nel modo più rapido possibile, addestro i gambi dei miei fiori, lavoro a tutta forza, per potermi fermare e amarti, non appena tornerai a casa.
Che fretta avremo di parlare allora – ci sarà quell’allegria del congedo – e tutti i giorni precedenti, dei quali non ho avuto contezza, e ci sarà la tua assenza, e la tua presenza, mia cara Susie, la più dolce, e la più radiosa, migliore di ogni altro argomento. È dolce chiacchierare, cara Susie, con coloro che Dio ci ha donato, per non farci stare da soli – e tu e io l’abbiamo provato, e trovato molto dolce; come fiori fragranti, sui quali l’ape ronza e si attarda, e ronza ancora di più nell’attardarsi.
Lo trovo molto malinconico, separarsi da chi è mia, e sottolineo mia, e i giorni avranno più ore mentre tu sei lontana.
Ieri mi hanno ingannata – oggi mi imbrogliano ancora.
Dodici ore ne fanno uno – in realtà – Chiamalo due volte dodici, tre volte dodici, e aggiungi, aggiungi, aggiungi, poi moltiplica ancora, e ne potremo parlare.
„A Dover dimora George Brown Eternamente – Gemendo Carlos Finch attende David Fryer” * – Oh Susie! Quanto mi sfugge, di mio: sei arrivata là sana e salva, sei un’estranea – o sei appena tornata a casa? – Hai trovato gli amici come li avevi immaginati, o più cari di quanto ti aspettassi?
Tutto questo, e ancora di più, Susie, sono ansiosa di sapere, e lo saprò presto, non è vero? Mi piace immaginare che sarà così.
Oh Susie, Susie, devo chiamarti alla vecchia, vecchia maniera – devo dire cosa provo a sentire l’orologio battere silenziosamente tutte le ore che passano, senza che arrivi il mio regalo – il mio, il mio!
Forse non riuscirai a coglierlo, Carissima, è incoerente e nascosto; ma il ricordo che lo provoca, è molto distinto e chiaro, e si coglie facilmente. Susie, ti mandano tutti il loro affetto – mia madre e mia sorella – tua madre e tua sorella, e il Giovane, il Solitario Giovane, Susie, il resto lo sai!

Emilie –

Susie, dimmi quando scrivi, se devo mandare i miei saluti affettuosi alla Signora presso cui stai!
(L102, 24 febbraio 1853, a Susan Gilbert, trad. di Giuseppe Ierolli)

* Citazione da „Kavanagh” di Henry Wadsworth Longfellow.
________________________________________________________________
Thursday afternoon –

The sun shines warm, dear Susie, but the sweetest sunshine’s gone, and in that far off Manchester, all my blue sky is straying this winter’s afternoon. Vinnie and I are here – just where you always find us when you come in the afternoon to sit a little while – We miss your face today, and a tear fell on my work a little while ago, so I put up my sewing, and tried to write to you. I had rather have talked, dear Susie – it seems to me a long while since I have seen you much – it is a long while Susie, since we have been together – so long since we’ve spent a twilight, and spoken of what we loved, but you will come back again, and there’s all the future Susie, which is as yet untouched! It is the brightest star in the firmament of God, and I look in it’s face the oftenest.
I ran to the door, dear Susie – I ran out in the rain, with nothing but my slippers on, I called „Susie, Susie,” but you did’nt look at me; then I ran to the dining room window and rapped with all my might upon the pane, but you rode right on and never heeded me.
It made me feel so lonely, that I could’nt help the tears, when I came back to the table, to think I was eating breakfast, and you were riding away – but bye and bye I thought that the same ugly coach which carried you away, would have to bring you back again in but a little while, and the spite pleased me so that I did’nt cry any more till the tear fell of which I told you. And now, my absent One, I am hoping the days away, till I shall see you home – I am sewing as fast as I can, I am training the stems to my flowers, I am working with all my might, so as to pause and love you, as soon as you get home.
How fast we will have to talk then – there will be those farewell gaieties – and all the days before, of which I have had no fact, and there will be your absence, and your presence, my Susie dear, sweetest, and brightest, and best of every and all the themes. It is sweet to talk, dear Susie, with those whom God has given us, lest we should be alone – and you and I have tasted it, and found it very sweet; even as fragrant flowers, o’er which the bee hums and lingers, and hums more for the lingering.
I find it very lonely, to part with one of mine, with mine especially, and the days will have more hours while you are gone away.
They played the trick yesterday – they dupe me again today.
Twelve hours make one – indeed – Call it twice twelve, three times twelve, and add, and add, and add, then multiply again, and we will talk about it.
„At Dover dwells George Brown Esq – Good Carlos Finch and David Fryer” * – Oh Susie! How much escapes me, mine; whether you reached there safely, whether you are a stranger – or have only just gone home – Whether you find the friends as you fancied you should find them, or dearer than you expected?
All this, and more, Susie, I am eager to know, and I shall know soon, shant I? I love to think I shall.
Oh Susie, Susie, I must call out to you in the old, old way – I must say how it seems to me to hear the clock so silently tick all the hours away, and bring me not my gift – my own, my own!
Perhaps you cant read it, Darling, it is incoherent and blind; but the recollection that prompts it, is very distinct and clear, and reads easily. Susie, they send their love – my mother and my sister – thy mother and thy sister, and the Youth, the Lone Youth, Susie, you know the rest!

Emilie –

Tell me when you write Susie, if I shall send my love to the Lady where you stay!
(L102, 24 February 1853, to Susan Gilbert)

* Quote from „Kavanagh” by Henry Wadsworth Longfellow.
____________________
-in imagine – camera recluziunii lui Emily –

Emily Dickinson, ”A mea mereu! – Sempre Mio! – Always Mine!”

La urma urmei, răsăritul există dintotdeauna, dar ceea ce face ca orice răsărit să fie primul este privirea cuiva care până atunci nu vedea decât întuneric.
Desigur, „ziua” celui de-al treilea vers poate fi orice care ne luminează viața, ceva care vine și întrerupe absența luminii care ne-a lăsat în întuneric până atunci. Cu toate acestea, „întotdeauna a mea” din primul vers sugerează dragostea, un sentiment căruia îi atribuim, de obicei, cel puțin la început, o durată infinită.
________________________________________-
Emily Dickinson, ”A mea mereu! – Sempre Mio! – Always Mine!”

A mea mereu!
Gata cu-absența!
La cuvântul lumină s-a făcut ziuă!
Neînfricat ca dreapta rotire
A timpurilor și a soarelui.

Harul e-antic, dar subiectul e nou –
Într-adevăr antic – faptul zilei,
Deși-n orarul său purpuriu
Fiece răsărit e-întâiul.

-traducere de Catalina Franco
_________________________
Sempre Mio!
Non più Assenza!
Alla parola Luce – questo Giorno diede inizio!
Senza fallo come l’usuale rotazione
Delle Stagioni e del Sole –

Antica la Grazia, ma nuovo il Soggetto –
Antico, davvero, l’Est,
Eppure nel Suo Purpureo Programma
Ogni Alba, è la prima.
____________________________
Always Mine!
No more Vacation!
Term of Light this Day begun!
Failless as the fair rotation
Of the Seasons and the Sun.

Old the Grace, but new the Subjects —
Old, indeed, the East,
Yet upon His Purple Programme
Every Dawn, is first.

Joachim Werneburg, ”Scoica – Die Muschel”

Joachim Werneburg, ”Scoica – Die Muschel”


Tainele mării te așteaptă într-o carte.
Deschide, citește, ele ar vrea ale tale să fie !
Și giuvaierul înțelepciunii tale l-afla-voi, poate,
De foile-mi înțelepte cu grijă te-apropie,
Alb, din scoică o să răsară trupul lui Venus,
Și, miraculos, în auz ai să-i simți foșnetul.
-traducere de Catalina Franco –
______________________________
Des Meers Geheimnis wartet auf dich in einem Buch.
Öffne, lies, denn es möchte dir gehören!
Vielleicht auch berge ich deiner Weisheit Edelstein,
Löse vorsichtig meine klugen Seiten,
Und aus den Schalen weiß eine Venuszeichnung springt,
Wundersam, daß es dir im Ohre rauschet. V

Emily Dickinson, ”Fiindcă eu nu puteam opri moartea – Poiché non potevo fermarmi per la morte – Because i could not stop for death”

Emily Dickinson, ”Fiindcă eu nu puteam opri moartea – Poiché non potevo fermarmi per la morte – Because i could not stop for death”

Eu nu mă puteam opri pentru moarte,
Deci, drăgălașă, s-a oprit ea,
Trăsura numai pe noi ne ducea,
Și Nemurirea.

Conducea-încet – nu se grăbea
Eu, din curtoazie-i dădeam
Și munca
Și timpul meu liber,

Trecurăm de școală. La pauză,-n cerc
Se băteau copiii.
Trecurăm și de câmpiile verzi,
Și trecurăm și de amurg.

Ori – mai degrabă – ea a trecut.
Căzu, tremurând, roua rece:
Mi-era de mătase rochia,
Eșarfa de tiul.

Ne-am oprit în fața casei părând
O umflătură-n pământ.
Acoperișul încă se mai vedea
Cornișa,-n pământ

De atuncea-s veacuri și totuși
Mi s-au părut mai scurte ca ziua
Când într-o clipă am bănuit:
Spre nemurire se îndreptau
Căpățânile cailor.
_______________________
-traducere de Catalina Franco-
____________________
Poiché non potevo fermarm per la Morte –
Lei gentilmente si fermò per me –
La Carrozza non portava che Noi Due –
E l’Immortalità –

Procedemmo lentamente – non aveva fretta
Ed io avevo messo via
Il mio lavoro e il mio tempo libero anche,
Per la Sua Cortesia –

Oltrepassammo la Scuola, dove i Bambini si battevano
Nell’Intervallo – in Cerchio –
Oltrepassammo Campi di Grano che ci Fissava –
Oltrepassammo il Sole Calante –

O piuttosto – Lui oltrepassò Noi –
La Rugiada si posò rabbrividente e Gelida –
Perché solo di Garza, la mia Veste –
La mia Stola – solo Tulle –

Sostammo davanti a una Casa che sembrava
Un Rigonfiamento del Terreno –
Il Tetto era a malapena visibile –
Il Cornicione – nel Terreno –

Da allora – sono Secoli – eppure
Li avverto più brevi del Giorno
In cui da subito intuii che le Teste dei Cavalli
Andavano verso l’Eternità –

_____________________

Because I could not stop for Death –
He kindly stopped for me –
The Carriage held but just Ourselves –
And Immortality.

We slowly drove – He knew no haste
And I had put away
My labor and my leisure too,
For His Civility –

We passed the School, where Children strove
At Recess – in the Ring –
We passed the Fields of Gazing Grain –
We passed the Setting Sun –

Or rather – He passed Us –
The Dews drew quivering and Chill –
For only Gossamer, my Gown –
My Tippet – only Tulle –

We paused before a House that seemed
A Swelling of the Ground –
The Roof was scarcely visible –
The Cornice – in the Ground –

Since then – ‘tis Centuries – and yet
Feels shorter than the Day
I first surmised the Horses’ Heads
Were toward Eternity –

Fernando Pessoa, ”A ști? – Saber?”

Fernando Pessoa, ”A ști? – Saber?”

A ști? Ce știu eu? -traducere de Catalina Franco-

A gândi este a nu crede.—

Ușor și senin e cerul —

Totul e-atât de greu

De înțeles!…

Știința – o zână

Într-o poveste nebună…—

Lumina-i spălată —

E cum noi o vedem

Tăioasă și împuținată!

Știu eu ce-mi înmoaie

Adâncu-mi alean?

O, cer regal și mare,

Nu cunosc calea

De-a gândi lumea!

____________________

Saber? Que sei eu?

Pensar é descrer.—

Leve e azul é o céu —

Tudo é tão difícil

De compreender!…

A ciência, uma fada

Num conto de louco…—

A luz é lavada —

Como o que nós vemos

É nítido e pouco!

Que sei eu que abrande

Meu anseio fundo?

Ó céu real e grande,

Não saber o modo

De pensar o mundo!

Rainer Maria Rilke, ”Sfârșitul toamnei – Ende des Herbstes”

Rainer Maria Rilke, ”Sfârșitul toamnei – Ende des Herbstes”

De ceva vreme-am văzut
Cum toate se schimbă.
Plutește ceva în aer,
Omoară și face rău.

De la o clipă la alta
Grădinile-s altele;
De la un galben la altul
O lentă destrămare:

Cum mi-era mie drumul.

Acum privesc îndelung
La aleile goale.
Până-n mări depărtate
Acum îmi rămâne să văd
Doar ceruri ce neagă.

-traducere de Catalina Franco-
_________________________
Ich sehe seit einer Zeit,
Wie alles sich verwandelt.
Etwas steht auf und handelt
Und tötet und tut Leid.

Von Mal zu Mal sind all
Die Gärten nicht dieselben;
Von der gilbenden zu der gelben
Langsamem Verfall:
Wie war der Weg mir weit.

Jetzt bin ich schon bei den leeren
Und schaue durch die Alleen.
Fast bis zu den fernsten Meeren
Kann ich den ernsten schweren
Verwehrenden Himmel sehn.